Mariana Nicolesco: „Sînt fericită să-mi urmez destinul”
O dată pe săptămână vreau să vorbim şi despre oameni de ispravă din România. La început despre unii dintr-o categorie restrînsă. Cei care au reuşit cu brio în străinătate, s-au întors în ţară şi strălucesc şi aici. De ce încep cu Mariana Nicolesco? Din admiraţie pentru tenacitatea ei şi pentru că a ales să facă la Brăila, ceea ce ar fi putut face mai uşor la Milano. Pentru că nu face paradă de patriotismul ei şi pentru are talentul, rar printre români, de a isprăvi ceea ce începe. Fără să se declare plictisită, fără s-o auzi, una, două că România e aşa şi pe dincolo. Iniţial mă gîndeam să povestesc eu ce ştiu despre Mariana Nicolesco. Apoi am căutat-o la telefon. Am întrebat-o de una de alta şi cum tot apăreau detalii de care habar n-aveam, am rugat-o să scrie lucrurile astea. După o zi am primit răspunsurile.
– La ce aţi renunţat cînd v-aţi întors în România?
– Ideea de a fi “renunţat” e legată de obicei de câte un regret. În acest sens pot spune că nu am renunţat la nimic. Având de-a lungul anilor Parisul ca loc geometric, ca loc de răscruce al tuturor drumurilor mele între Milano, New York sau München, mi-am păstrat în tot acest timp, în apropiere, un splendid refugiu marin la Monte Carlo unde, de la etajul 24, priveam în faţă orizontul nesfârşit al Mării Mediterane, în stânga Italia şi în dreapta, pe înălţimea stâncilor, Palatul Princiar. Era epoca de glorie a Principatului, o adevărată oază de linişte şi în acelaşi timp o sărbătoare continuă, cu Frank Sinatra care, vară de vară, adora să stea, ca şi noi, până noaptea târziu la restaurantul lui Leo, La Polpetta, cu Roger Moore, David Niven, Samy Davis Jr. … O întreagă epocă, o lume care nu mai e.
Întotdeauna am călătorit enorm, şi din capitalele culturii în care am cântat mi-a plăcut să plec spre un capăt sau altul al pământului, de la Tokio la Jaipur, în inima Indiei, de la Rio de Janeiro în împărăţia barocului de la Salvador de Bahia, iar la Palermo eram la doi paşi de Malta, a cărei semnificaţie în istoria Europei şi a lumii de-a lungul secolelor şi până în timpurile recente e cu adevărat crucială, pentru a nu mai vorbi de frumuseţea unică a unor oraşe malteze ca Medina.
Vocaţia mea “misionară”, cum s-a exprimat Daniel, Preafericitul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, a făcut ca centrul de greutate al preocupărilor mele din acest moment să fie în ţara natală. Punct de plecare totodată spre tărâmuri pe care doream de mult să le explorez, începând de pildă cu acel extraordinar parcurs al creştinismului ce leagă Constantinopolul de Roma trecând prin Salonic şi Ravenna.
N-am “renunţat” aşadar la nimic, ci m-am îmbogăţit şi mă îmbogăţesc mereu prin graţia divină a atâtor revelaţii de care mi-e dat să mă bucur.
Şi asta, concomitent cu exerciţiul perpetuu al vocaţiei mele “misionare”, aceea de-a transmite noilor generaţii de artişti lirici marile tradiţii ale artei sacre a cântului.
Ce mi-aş putea dori mai mult?
– Ce aţi putea face dacă nu aţi fi în România?
– Problema nu cred că se pune aşa. Un mare artist, spunea cineva, nu poate face decât ceea ce face, nu poate ieşi din linia propriului destin, îl poate doar împlini sau nu. Eu am fost şi sunt fericită, dintotdeauna, să-mi urmez destinul, şi acesta, aici şi în restul lumii, m-a răsfăţat din plin.
– Festivalul şi Concursul Internaţional de Canto Hariclea Darclée le-aţi fi putut organiza altundeva în lume?
– Sunt locuri de mare prestigiu în lume unde aş fi putut şi unde pot organiza şi acum un Concurs Internaţional de Belcanto Mariana Nicolesco. Dar Festivalul şi Concursul Darclée le-am creat la Brăila, şi nu în altă parte, pentru că doream să restabilesc în ochii ţării şi ai universului o legitimitate istorică. Darclée s-a născut la Brăila în 1860 şi a debutat în 1881 pe scena fermecătorului teatru care există şi azi. Mi s-a spus că nu-l vom putea folosi din motive acustice. Am susţinut contrariul, am colaborat cu iluştri acusticieni, corectând ceea ce fusese deteriorat în timp, şi afirm că nu există un loc mai potrivit pentru manifestări minunate ca acelea care ne reunesc la Brăila în numele lui Darclée decât vechiul teatru.
Vroiam deci să amintesc lumii întregi că românca Darclée, aşa cum spunea şi marele muzicolog Rodolfo Celletti, a fost timp de peste două decenii cea mai mare soprană a timpului său, şi ecourile omagiului pe care i-l aducem an de an la Brăila au ajuns de mult în presa de la Berlin, de la Paris sau de la Milano. 1500 de tinere talente din 45 de ţări şi 5 continente au venit la Brăila din 1995 încoace pentru a căuta să se afirme pe scena pe care a debutat cândva Hariclea Darclée şi pentru a lua parte la Cursurile de Măiestrie Artistică, Master Classes, oferite de mine.
Iar publicul a răspuns de la bun început într-un mod extraordinar, alăturându-ni-se din prima clipă la toate manifestările şi venind, câte 10-15.000 la marile Concerte de la Esplanada Dunării. Nu multe oraşe, nu multe ţări îşi cinstesc astfel gloriile din trecut deschizând, în numele lor, asemenea perspective de viitor tinerelor vocaţii.
