Medgidia, orasul de apoi. Tedorescu 4
Numarul 4 din
Soarele Chiruţei
Devotaţii partidelor mergeau din poartă în poartă de împărţeau fluturaşi cu semnele electorale. Îi ţîrîia ploaia şi se repezeau cîinii la ei să-i muşte prin gard. Trecuseră atîţia ani de la ultimele alegeri, încît unii din oraş nici nu mai ştiau cum se votează. Alţii schimbaseră partidul de la certuri; femeile, care acum votau prima oară, ar fi mers şi n-ar fi mers să se folosească de acest drept pe care cele mai multe nu şi-l doreau. Doamnele nu voiau să se expună şi nici să se amestece cu te miri cine – cum ar fi fost fetele de la stabiliment care ajunseseră pe picior de egalitate cu ele, odată cu votul ăsta. Casnicele mai cu pretenţii erau de părere că asta era o manevră a ruşilor, să stîrnească certuri în familie. Amărîtele s-ar fi dus, că tot n-aveau altă distracţie, dar le era frică să nu ia o bătaie în plus acasă: bărbaţii lor nu credeau în sufragiul universal cîtă vreme ei erau capii familiei. Chiruţa văduva, cu gîndul la soarele sfînt de pe cer pentru care îi murise soţul pe front, luase un teanc de fluturaşi Votaţi Soarele, de la Nicu Mînjină şi îi împărţea femeilor duminica la poarta bisericii. Preotul nu izbutea s-o urnească de-acolo şi nici nu îndrăznea să stîrnească femeile împotriva ei. Peste drum leneveau în fiecare duminică trei, patru soldaţi ruşi, niciodată aceiaşi. Acolo îi găsea de dimineaţă, cînd deschidea biserica şi tot acolo erau după-amiaza, ca şi cum l-ar fi aşteptat să plece, înainte de a se duce şi ei pe unde mai aveau treabă, după ce umpluseră locul de chiştoacele papiroaselor cu carton pe care le fumaseră. Preotul l-a întrebat într-o zi pe socrul Chiruţei dacă el ştia de îndeletnicirile politice ale nurorii sale. Vigurosul machidon, care nu votase niciodată, fiindcă n-avea încredere în politicieni, o invită pe Chiruţa la o discuţie între patru ochi şi-o ia la palme. Văduva fiului său l-a zgîriat cu unghiile pe faţă şi a fugit din casă. A apucat să-şi ia paltonul din cuierul de la intrare. Unde era să se ducă? A bătut la uşa omului cu soarele. Mînjină curelarul a primit-o de parcă o aştepta. În casa lui cu şase guri nu se simţea una mai mult. Şi chiar dacă n-avea cameră de oaspeţi, paturile, a liniştit-o, erau încăpătoare. Şi acum că venise frigul, fetele lui ziceau mersi că mai venea o fată să încălzească patul. Cînd l-a auzit pe Mînjină spunîndu-i fată, Chiruţa a simţit că se umezeşte de fericire. A doua zi, s-a dus cu fluturaşii în hala oraşului. Nu-i mai voia nimeni. Se aflase şi că fugise de acasă şi unde îşi găsise adăpost. Văduva măcelarului aştepta de mult să-i întoarcă vorbele cu care o acuzase şi pe ea că îşi murdărise doliul de cînd îl primea în casă pe mecanicul de locomotivă. I-a spus Chiruţei cu o şoaptă care s-a auzit în toată hala, că a ajuns otreapa lui Mînjitu, care era otreapa ruşilor. Chiruţa a scuipat-o calmă şi înainte de a ieşi din hală a strigat de două ori întărîtată: „Soarele sfînt de pe cer!” Cînd mai erau doar două zile pînă la alegeri, Chiruţa lipea fluturaşii cu soarele pe unde nimerea, împreună cu trei mutălăi aduşi de Mînjină din satele vecine. Curelarul se dusese şi el, pînă atunci, din poartă în poartă. Stătea mai mult pe la garduri, lătrat de cîini, că nu ieşea lumea din casă de dragul lui. totuşi cine avea ochi de văzut observase că pe unde apărea el era niţel mai încolo şi o patrulă rusească, încît curelarul a scăpat singurul neatins dintre oamenii partidelor care se mai încăierau atunci cînd dădeau cu ochii unii de alţii.
In duminica votului, seara, după ce s-au sigilat urnele, ţărăniştii s-au dus să-şi sărbătorească victoria la restaurantul din gară.Număraseră oamenii care votaseră pentru ei, adică pentru dl Maniu, voiau şampanie şi de bucurie, cînd s-au ameţit erau în stare să-i pupe şi pe ofiţerii ruşi care stăteau la mesele lor obişnuite de lîngă uşă. Cînd au văzut că se încinge petrecerea ţărăniştilor, ruşii s-au ridicat şi au părăsit restaurantul toţi odată. A doua zi, după ce s-a încheiat numărătoarea neoficială a voturilor, ţărăniştii dădeau de băut în toate cîrciumile din oraş. Cînd s-au aflat de la Bucureşti rezultatele numărătorii pe ţară, cele două tancuri ruseşti din oraş au făcut o plimbare lentă pe strada principală, cu turela întoarsă, apoi au luat-o pe strada gării, au ieşit din oraş, iar după vreo oră, cînd s-au întors, mergeau cu ţeava tunului înainte şi cănd tancurile ajungeau la cîte o intersecţie, se opreau şi îşi răsuceau turela în stînga şi în dreapta, ca şi cum ar fi adulmecat drumul. Spre seară Nicu Mînjină, omul Soarelui, a făcut un tur al cîrciumilor din oraş şi a spus peste tot că dădea de băut la toată lumea, în cont. Chiruţa s-a întors acasă însoţită de cei trei mutălăi cu care lipise fluturaşii Soarelui în tot oraşul. Socrul ei i-a ieşit înainte: Nu mai avea ce căuta la el în casă! Chiruţa a trecut pe lîngă el şi l-a lăsat în pumnii celor trei zdrahoni care o însoţeau. S-a dus în încăperea în care intrase mireasă şi apoi se trezise văduvă. A luat de pe perete fotografia înrămată, cu fiul lui, ginere, alături de ea mireasă şi a ieşit fără nimic altceva. În pridvor, unde el o luase în braţe şi o dusese pînă în încăperea căsătoriei lor, mutălăii ei îl jucau în picioare pe tăticul socru care voia să-i fie şi soţ de noapte după ce rămăsese văduvă. Cînd l-a văzut pe brînzar viermuind pe jos, a ţipat la cei trei să-l lase în pace. L-a ajutat să se ridice şi după ce l-a văzut în picioare l-a plesnit peste gură cu dosul palmei, în amintirea pupăturilor cu care el o trezise din somn, în noaptea cînd se bătuse cu el pe tăcute.
