Misteriosul popor al oamenilor pixel
Ca să urmărim mai bine condiția omului‑pixel, ne e foarte utilă o bucată din definiția „pixelului“ dată de Wikipedia: „Pentru a putea fi prelucrate digital (cu calculatorul), imaginile grafice trebuie mai întâi digitalizate, adică împărțite în multe elemente mici (de exemplu ca o tablă de șah, sau și după alte sisteme), și anume atât de mărunt încât fiecare element să aibă o singură culoare sau măcar o singură culoare clar dominantă. Atunci fiecare astfel de element, numit pixel, posedă trei atribute care se pot exprima digital (numeric): culoare, opacitate (transparență) și poziție în matricea în care se divide imaginea“.
În 1989, primăvara, am ieșit cu clasa în Piața Unirii din Focșani și am scris și noi un mesaj cu niște cartonașe colorate diferit. Am fost pixel‑culoare. Am avut o senzație de comuniune și plictiseală pe care mi‑am amintit‑o citind o carte dedicată transmisiunii Revoluției la TVR în decembrie ’89. Este vorba despre „Revoluția română televizată“, apărută anul acesta la Idea; coordonatori: Ovidiu Țichindeleanu și Konrad Petrovszky. Sunt acolo analize amănunțite ale transmiterii Revoluției la tv și analize apărute în presa străină după 1990. Cine vrea să înțeleagă ce s‑a întâmplat în ’89 trebuie să înțeleagă în amănunt mecanismele televiziunii, felul în care ea înscenează realitatea.
De ce, de exemplu, lumea a considerat imediat un „aranjament“ faptul că Mircea Dinescu a repetat înainte să intre în direct două‑trei fraze? De ce, pentru a pătrunde misterul urii colective pentru regim, trebuie să ne amintim exact cum erau filmate scenele cu procesul dictatorilor și cum am primit imaginile cu cei doi împușcați? Atunci, de fapt, am trecut toată vina mizeriei noastre pe umerii altora.
Faptul că nu ne‑am asumat vina comunismului a intrat apoi în altă mare alunecare propagandistică: nu ne‑am mai asumat nici revoltele de atunci, am dat‑o pe ruși, pe americani etc. Ei bine, după 20 de ani, am ajuns la concluzia că toate au fost o făcătură. Ce rezultă de aici? Că suntem încă niște adolescenți care nu ne înțelegem.
Cum a pornit Revoluția? A început la Timișoara, e adevărat. Dar desăvârșirea s‑a produs la București. Când mii de oameni‑pixel erau strânși în piață și puși iar să alcătuiască un soi de oglindă mincinoasă care să‑i răspundă lui Ceaușescu. Dictatorul întreba: „Oglindă populară, cine‑i cel mai frumos din țară“; iar poporul, bine aranjat de aparatul represiv în fața sa, îi compunea exact chipul, o urare, sau îi răspundea pur și simplu: „Tu ești cel mai frumos din țară“. În ziua aceea, Ceaușescu, aflat în celebrul balcon, a observat cum mulțimea de oameni‑pixel din față s‑a dispersat. În loc de un ecran frumos, în fața lui au apărut brusc o mulțime de „purici“ rebeli care au luat‑o care încotro, au început să fluiere. Puricii apar de la bruiaje care pot veni din o mie de părți. Dar rezultatul a fost cel care a contat – de aceea mă cam lasă rece cei care îți spun conspirativ că totul „a fost aranjat“. Sunt foarte prețioase informațiile despre contribuția unui Gorbaciov sau a SUA la acea mișcare. Dar ele nu trebuie să anihileze esența mișcării impusă de românii‑pixel. Nu întâmplător a fost prima revoluție transmisă în direct la TV. Și deloc întâmplător, televiziunea a fost una dintre cele mai prospere industrii și după 1990.
Da, totul a fost „aranjat“ de oamenii‑pixel care s‑au trezit deodată că nu mai au chef să recepteze semnalul. Omul‑pixel s‑a răzvrătit. Neîncrederea în televiziunea din anii ’80, când TVR difuza două ore de programe indigeste, s‑a transformat în maximă credibilitate. Televiziunea și‑a șters, în câteva minute, toate păcatele. Peste câteva zile avea să prezinte noua ordine a manipulării: procesul lui Ceaușescu, tăiat, aranjat, prezentat. Era pur și simplu noua ordine. Și încet‑încet am început să ne recâștigăm neîncrederea.
Românul‑pixel putea fi culoare, transparență, putea să contribuie la reprezentarea ochiului, urechii, pe un stadion sau într‑o piață. Dar, cu 1989, omul‑pixel s‑a metamorfozat în telespectator. E în continuare parte dintr‑un proiect anticomunist, est‑capitalist, dar nu mai participă decât indirect, s‑a refugiat în case, deși mentalitatea‑matrice s‑ar putea să rămână cea de pixel… Libertatea maximă obținută în 1989 poate fi rezumată cu o scenă memorabilă din studioul revoluționarilor, descrisă de Kristl Philippi: „Revoluționarii anonimi din studio nu au fost în nici un caz tot timpul conștienți de existența camerei: de exemplu, în timpul unei filmări de aproape, un bărbat în civil, pierdut în gânduri, îl ciupește de epolet pe ofițerul care vorbea imperios în fața camerei și lângă care stătea întâmplător“. Asta a făcut omul‑pixel, a devenit mai natural, a început să ignore camera și ordinea. E un mare sau un mic câștig?
articol preluat de pe moneyexpress.ro
