Modernizarea şi „paradigma feminină” a României Pamflet duios, în şapte părţi
Textul acesta s-a scris în vreun an şi jumătate cu un amestec de iubire şi ură, de care mă mir şi eu că a putut dura atît, şi publicat într-o revistă cu tiraj mai degrabă confidenţial. Cum lucrurile n-au stat în loc, la reluarea sa, în publicaţia electronică Acum, a suferit cîteva mici ajustări şi i-a crescut un post scriptum. Al doilea ps a apărut la această versiune, nu mult schimbată faţă de cea anterioară. E bine, totuşi, că nu l-am publicat încă într-o carte, se va mai putea mula pe trecerea timpului şi a evenimentelor, pînă-mi va trece şi mie timpul! De bună seamă că e lung, dar nici nu l-am scris pentru cei care n-au vreme să citească şi, de altfel, pînă luni, din pricina programării auto-impuse şi a unei mulţimi de evenimente la care particip, nu voi mai deranja cu vreo nouă postare. Acesta este un text literar.
1. Incipit
Cititorul ager va fi observat deja că parafrazez în titlu formula Domnului Gabriel Liiceanu, „filosofia şi paradigma feminină a auditorului”, sub care Domnia Sa a circumscris un anume fel de filosofie, categorie în care includea şi opera lui Constantin Noica. Însă inspiraţia din eseul directorului de la Humanitas nu trece de această simplă parafrază a titlului, mai ales că intenţia mea nu este analitică, ci moderat pamfletară, astfel încît toate eventualele injurii trebuie să-mi fie adresate direct şi exclusiv. Singura „vinovăţie” a Domnului Liiceanu este aceea de a fi produs un titlu atît de fericit încît nu m-am putut abţine să-l parafrazez. Asta nu înseamnă că filosoful nu este, adesea, un excelent polemist, uneori şi pamfletar, dar nu e cazul textului de la titlul căruia am plecat la drum, un foarte frumos text de analiză şi situare tipologică, în care filonul polemic este foarte discret, iar cel pamfletar, pe bună dreptate, absent. Iar dacă filosoful va considera că am recurs abuziv la titlul textului Domniei Sale, n-am ce face, cum nici Domnia Sa nu are ce face – din momentul în care am dat drumul unei opere în lume, aceasta nu ne mai aparţine întrutotul. Ea este „împărţită” cu cititorii, supusă comentariilor, citării, aluziilor, criticii, funcţionează ca sursă de inspiraţie ş.a.m.d. Pînă la urmă, devine anonimă, se folclorizează.
2. În România, totul se românizează
Multă vreme, am crezut că noi, românii, nu reuşim să facem reforma, nu sîntem în stare să ne integrăm standardelor modernităţii europene, pentru că am avea „fibra slabă”, pentru că am fi incapabili de asemenea performanţe. În realitate, lucrurilor stau exact pe dos. Avem o fibră atît de puternică încît nimic nu poate scăpa procesului general şi inflexibil de „românizare”. În România, totul se „românizează”, instituţiile pe care le împrumutăm în vederea modernizării, legile din care ne inspirăm sau pe care, originali în exces cum sîntem, le producem după capul nostru, modele vestimentare, muzicale sau literare. Numai noi am fost în stare să asortăm iţarii la cămaşa de mătase, blue jeans-ii la cojocelul de oaie tradiţional ori Rolexul la geanta diplomat sintetică. Iar barişul autohton, cu ghiul pe deget şi pantofi „cinzano”, se crede model universal de businessman şi apoi se miră că partenerii străini îl ocolesc cu oarecare spaimă amestecată cu curiozitate. Tot noi am reuşit, magic aş spune, să amestecăm hip-hopul cu muzica lăutărească pentru a inventa incredibilele manele ce ne invadează de pe ecranele televizoarele, din toate difuzoarele radiourilor şi ne alină sufletele entuziast-melancolice în toate discotecile, indiferent de pretenţiile exprimate prin costul biletelor de intrare sau prin preţurile băuturilor mai mult sau mai puţin falsificate. Deja am comis o greşeală, ele nu sînt falsificate, ci „românizate”, indiferent dacă este vorba despre ruseasca vodcă, scoţianul whisky sau de şampania franţuzească. Am asimilat rapid cele mai rafinate produse cosmetice dar, deosebit de spaţiile mai civilizate, nu ne-am dat seama că folosirea lor presupune o igienă prelabilă, astfel încît, în tramvai şi în spaţiile publice, te întîleşti cu cele mai îndrăzneţe amestecuri de odori. A vorbi despre apă caldă şi săpun, la noi, pare o exagerare extremistă, dacă nu cumva un fel de atentat la drepturile omului! Or, civilizaţia chiar cu aceste produse începe. În sfîrşit, o mulţime din cărţile pe care le traducem devin atît de originale în versiunea românească încît autorii, dacă ar avea curiozitatea şi răbdarea să înveţe limba noastră, ar avea mari dificultăţi să şi le mai recunoască. Metamorfozele nu sînt obligatoriu în rău, de altfel !
Însă, probabil, cele mai spectaculoase fenomene de „românizare” se petrec la nivelul vieţii publice. Occidentalii au partide politice, noi am reuşit, aliind cu talent tradiţionalul spirit de cumetrie cu cel cvasi-mafiot, să producem nişte structuri clientelare atît de interesante încît legiuni întregi de sociologi şi politologi apuseni, dacă şi-ar pune mintea, nu cred că ar reuşi în decenii să înţeleagă despre ce este vorba. Occidentalii au inventat naţiunea şi patriotismul încă din veacul al XIX-lea, însă la ei n-ai să poţi vedea, ca la noi, cum, în acelaşi timp şi pe aceeaşi gură, iese iubirea de ţară şi intră fierbinţi, aburinde şi înmuiate-n smîntînă sărmăluţele la fel de naţionale. În Apus, parlamentarul este protejat, exclusiv în ceea ce priveşte declaraţiile sale politice, de imunitatea asociată postului. La noi, respectiva imunitate a fost atît de „românizată”, încît poţi vinde flota, poţi călca pietonii, poţi fura orice-ţi trece prin cap la adăpostul ei. Tot „imunitatea” îţi rezolvă şi chestiunile de inimă albastră, la un Sexy Club ori la altul, al cărui patron, înregistrîndu-te, îşi asigură şi el un fel de imunitate. Iar parlamentarii noştri, nu doar că-s cam hoţi de felul lor, dar mai sînt şi foarte mulţi, mai mulţi decît în orice altă ţară europeană, mai mulţi chiar şi decît în fericita şi imensa Americă. Cu indefectibil talent de imitatori, am inventat un Parlament bi-cameral, pe care însă, cu şi mai mult talent, l-am „românizat” aşa de bine încît, deşi e uni-cameral prin atribuţiile identice, are totuşi două camere! Ar fi şi absurd să cazezi parlamentarul român într-un fel de garsonieră! Şi, după aceea, tot noi ne uităm ca viţelul la poartă nouă şi ne întrebăm de ce legile ies atît de tîrziu şi, pe deasupra, atît de proaste, încît Curtea Constituţională este instituţia cea mai harnică din ţara noastră, iar cei care au votat legile nici nu şi-au coborît bine mîinile şi încep, tot ei, să le critice cei dintîi şi să le conteste.
Dumnezeule, ce fibră tare avem ! Totul se „românizează” chiar înainte de a fi apucat să se fi instalat bine pe plaiurile mioritice. Reprezentanţele firmelor străine, care învaţă ce e bacşisul înainte de a învăţa cum se spune bună ziua, cele ale instituţiilor internaţionale, ambasadele, ONG-urile, absolut totul, nimic nu are scăpare. La ambasadele Olandei ori Italiei, de pildă, funcţionarii, nu doar cei români, ci şi cei veniţi de la „mama lor” europeană, pentru că, deloc exclusivişti dacă nu e vorba de unguri, „românizăm” şi persoane nu doar instituţii, au mîna mai rapidă decît şuţii din troleibuzele din capitala noastră cu aer de Fanar. Iar filiala Fundaţiei Fullbright din ţărişoara noastră operează deja aidoma Institutului limbii române, dosarele aprobîndu-se tot pe cumetrii, pe trafic de influenţă, pe „mici atenţii”. Pînă şi la Colegiul Noua Europă, cu juriile sale internaţionale de elită, doar prin inexplicabilă excepţie reuşeşte să mai cîştige concursul şi vreun candidat cu adevărat competitiv. Ca şi cum Domnilor Pleşu şi Liiceanu, atît de europeni în declaraţii, uneori şi în comportamente, le-ar fi teamă de concurenţa reală, de spiritul de competiţie, de cei care obişnuiesc să mai şi pună sub semnul întrebării „adevărurile sigure”, banalităţile cu zorzoane academice, poncifele, statuile de clasici în viaţă. Ca să nu iasă vorbe, menţionez că n-am solicitat niciodată nimic nici de la Fullbright, nici de la NEC, iar în ce priveşte ambasadele m-am bucurat în ultimii ani de un paşaport oficial, astfel încît n-am cunoscut nici umilinţa cozilor, nici pe cea a întinderii plicurilor cu bancnote de culoare verde. Asta nu înseamnă că n-am cunoscut din proprie experienţă procesul „românizării”. Prin 1994-95, observînd cum funcţionarii filialei din Iaşi ai Fundaţiei Soros o transformaseră, după moda românească, într-o straşnică vacă de muls, astfel încît banii de „protocol” deveniseră mai numeroşi decît cei destinaţi programelor, ca membru în board ce eram, am trimis un raport Fundaţiei naţionale, utilizînd pentru prima dată chiar termenul de „românizare”. Scriam acolo despre mesele „în familie” ce nu se terminau bine că începeau altele, despre maşina fundaţiei transformată într-un fel taxi gratuit ce căra progeniturile la şcoală, despre consumabilele „pentru acasă” ş.c.l. Nefericită şi stupidă naivitate în gestul meu. Nu observasem că „românizarea” începuse de la vîrf, astfel încît singurul rezultat a fost eliminarea mea din board, printr-o adresă antedatată cu vreo patru-cinci luni! Iar dl. Zub s-a trezit şi D-Sa un fel de „pagubă colaterală”! Nimeni, nici chiar inteligentul Domn Alin Teodorescu, nu şi-a făcut probleme că resursele puse la dispoziţie de Domnul George Soros se irosesc pe apa sîmbetei, pe nimeni n-a tulburat faptul că, prin antedatarea excluderii, tot ce votasem eu vreme de patru-cinci luni devenise de fapt ilegal. Şi a rămas ilegal, pentru că nu avea rost să mai caute cineva gunoiul de sub covor. Totul a continuat într-o splendidă veselie pînă cînd Domnul Soros însuşi s-a decis să lase fostele sale fundaţii să se mai descurce şi prin propriile lor eforturi. Doar deveniseră, între timp, atît de autentic româneşti! Bun. În România, totul se „românizează”, dar oare de ce ?
3. Paradigma femină a României
Există popoare masculine şi popoare feminine. Desigur, în cazul tuturor popoarelor, ca şi al tuturor indivizilor, funcţionează o psychée amestecată, toate mărturisesc un amalgam de animus şi anima, dar proporţiile variază, dînd astfel o coloratură caracteristică. Popoarele cu o dominantă masculină preferă lupta deschisă, competiţia autentică pe bază de reguli precis definite, adesea au o conduită agresivă şi imperialistă. Nu neapărat sub aspect militar, ci tot mai mult pe dimensiuni economice şi culturale. Sînt popoarele care fac istorie. Conduitele masculine sînt, în fond, de cuceritor, de vînător, ofensive. Dar există şi popoare feminine care, în loc să facă istoria, preferă s-o suporte. Ele nu vînează, ci se lasă vînate, nu cuceresc, se lasă cucerite, plîng în pumni, suspină amarnic după peţitori. Dar fac acest lucru în conformitate cu sufletul exagerat de predominant feminin, cum e şi cazul României. În ţările masculine, posturile, demnităţile şi funcţiile se împart la vedere, în deliberări publice, în strictă dependenţă de competenţele la fel de public manifestate, în funcţie de criterii riguros definite în prelabil. În cele sufleteşte feminine, e o afacere de rudenie, de coterie, adesea de buduar. Sub pretextul elegant al „algoritmului” ori al victoriei în alegeri, trebuie schimbaţi pînă şi portarii prefecturilor. În cele dintîi, afacerile se încheie la vedere, eventual la o masă din sala mare a restaurantului. La noi, cel mai adesea, e o chestiune aranjată în bucătărie, alteori în magazie sau chiar în pivniţă, unde vinul e mai rece. Totul se rezolvă în culise, totul se tranzacţionează precum tarifele în casele de toleranţă. În mod straniu, pe cele din urmă nu le-am repus în legalitate, lăsînd cea mai veche meserie din lume să funcţioneze ca într-o junglă, nu cum se petrec lucrurile în societăţile fundamentate pe domnia legii. De altfel, într-o ţară în care cea mai folosită etichetă sub care este cunoscută politica trimite în mod direct la viaţa de bordel, probabil că prostituţia profesionistă nici n-ar mai avea nevoie de vreo reglementare. Fiind asociată cu o profesiune aşa de ruşioasă, poate că şi politicii îi este ruşine să se manifeste în deplină transparenţă. Se poate, dar atunci îmi este foarte greu să înţeleg de ce este, la noi, o ocupaţie atît de gălăgioasă, de îndrăgostită de scandal şi de scenă, de ce politicienii îşi ridică, cînd te aştepţi mai puţin, cu atît de multă neruşinare, poalele peste cap, de ce au comportamente atît de histrionice, de ce par să dorească să-ţi invadeze intimitatea prin sticla televizorului. Un primar din Moldova, care împarte bugetul public după propriile hachiţe, vorbeşte de obicei normal. Cum se apropie de el un microfon sau o cameră de luat vederi, trece pe accentul moldovenesc de acasă de parcă n-ar fi trecut nicicînd prin vreo şcoală. Iar dacă trecem munţii, dăm peste „funaritorul” de statui care-a reşit să-şi molipsească propriul tată, astfel încît vom bea doar vinuri tricolore! Spectacolul politic e un bîlci încîntător, eficacitatea este însă nulă, astfel încît în loc „să rîzi şi să te veseleşti”, simţi mai degrabă nevoie „să-i împarţi în două cete” şi să le dai drumul pe Dîmboviţa, pe Bahlui, pe Someş, cu nădejdea naivă că-şi vor spăla păcatele în Dunăre şi Marea cea Mare. Şi dacă toate acestea ar fi doar efectul trecerii prin comunism, încă ar mai fi o speranţă, numai că, din păcate, „paradigma feminină” pare de la începuturi încrustată în sufletul nostru. De n-o fi de vină vreun păcat originar, legat de asocierea împotriva firii dintre „Împăratul nostru Traian”, după formula lui Salvador Dali din incredibilul poem Da, României!, şi vijeliosul rege al dacilor! Numai că şi Franţa „se trage” din Vercingetorix şi Iulius Caesar, dar parcă-i merge – şi i-a mers întotdeauna – ceva mai bine, parcă se comportă un pic mai bărbăteşte, dacă nu îndeobşte, măcar atunci cînd cuţitul îi ajunge la os.
4. Povestea tinerei fete, cu sufletul pur
Pe la începutul „sutei a nouăsprezecea”, după Revoluţia franceză şi războaiele napoleoneene, cînd a început din nou să cocheteze cu Occidentul, care ajunsese deja un bărbat matur şi experimentat, România semăna cu o fată tinerică, de la ţară. Lipsa rafinamentului era compensată de o prospeţime autentică şi de o bunăvoinţă cu totul înduioşătoare. Aşa desculţă, spălată mai degrabă la izvor, la fîntînă sau în balia cu apă lăsată la soare decît în termele ce dispăruseră odată cu retragerea aureliană, era proaspătă şi atractivă. Părul îi zburda în vînt, pielea era elastică şi îmbujorată, sînii fermi, coapsele grele dar musculoase. Nici o picătură de grăsime pe talie, iar ochii străluceau cu nevinovăţie, încredere şi optimism. Toate drumurile păreau să conducă relaţia spre o căsnicie fericită. I-au făcut cu ochiul, fiecare în felul său, şi Michelet, şi casa de Hohenzolern, ba chiar şi Împăratul Napoleon al III-lea, ceea ce-a trezit invidia şi dorinţa cumulate ale turcului şi muscalului. Din păcate, vreme de peste o sută de ani, această relaţie nu a depăşit stadiul unei logodne promiţătoare. Pe deasupra, întreţesută cu o mulţime de incidente supărătoare, dacă nu chiar jenante. Ba unele neruşinate auto-perversiuni, precum legionarii, dictatura regală sau regimul Antonescu, pentru că fata, înălţîndu-se puţin pe vîrfuri s-a uitat peste gard şi a imitat ceea ce i s-a părut, cu mintea ei jună, că e la modă, că e de bon ton. Ba violuri şi siluiri incredibile. Înaintea violului ce era cît pe ce s-o conducă pe drumul din urmă, fata noastră ajunsese să se modernizeze, de bine de rău, cam pînă pe la jumătate. Nu ştiu dacă jumătatea de jos sau de sus, oricum cea mai superficială. Purta deja pantofi, se farda cu pricepere, avea poşetă, chiloţi de mătase cu danteluţă, chiar şi bijuterii pline de farmec. Trecuse prin universităţi, văzuse Academia, ştia ce e cinematograful, chiar dacă mai bocea la melodrame cu năsucul înfundat în batistă. În spatele tuturor acestor sulmeniri, însă, se mai simţea mirosul florilor de cîmp şi al săpunului de casă. Uneori, mai cînta din frunză sau din gură. Era încă tînără, proaspătă şi dezirabilă. Era poate chiar mai plină de farmec decît cu o sută de ani mai înainte, ceea ce a trezit pofta concurenţială a balaurului teutonic şi a celui de stepă. După un start indecis, a cîştigat cel din urmă. Şi să te ţii violuri şi perversiuni, vreme de încă vreo jumătate de secol. Fata de la ţară din ea şi-a spus, din păcate, cuvîntul. A îndurat totul aproape fără să crîcnească. Şi chiar începuse nu doar să se obişnuiască, ci de-a dreptul să-i placă. „Mă bate pentru că mă iubeşte”, îşi zicea în sine ei, „ce m-aş face eu dacă nu m-ar mai bate?”, se întreba printre sughiţuri, „m-ar părăsi”, îşi răspundea singură. Era prea credulă ca să mai observe că violatorul îşi umpluse curtea de ibovnice la fel de naive ca şi ea. Iar, cînd acesta în sfîrşit, a plecat sau doar s-a prefăcut că pleacă, a început iarăşi să se auto-consoleze, ba cu un Gheorghiu-Dej trecut de floarea vîrstei, ba cu tînărul şi impetuosul Ceauşescu, pe care, ciudată gerontofilie şi necrofilie, l-a păstrat în suflet şi la bătrîneţe, ba chiar şi postum. Acum, îi plăcea de-a binele, nu mai simţea ce se petrece cu ea ca pe un viol, ci ca pe o auto-împlinire. Cînd şi cel din urmă s-a prăpădit, nu mai era nici tînără, nici prea arătoasă…
5. Se reînndoadă o iubire ruptă ?
Nu mai era tînără, nici prea arătoasă… Pielea i se tăbăcise, devenise aspră şi se umpluse de riduri, tălpile-i crăpaseră în pantofii cîndva eleganţi, dar acum şleampăţi, cu tocurile tocite, sînii îi alunecaseră spre buric, rotundele-i fese căzuseră şi ele. Sufletul se golise de orice urmă de optimism sau speranţă. Nenumăraţii săi copii stăteau prin canale, prin tufişuri, mureau de foame sau îşi luau pur şi simplu lumea în cap, spre alte zări mai promiţătoare. Cei din urmă aveau, desigur, dincolo de sexul biologic, un suflet masculin, un spirit de competiţie şi de cucerire. Pe deasupra, după jumătate de veac de viaţă aşa tumultuoasă, cînd şi-a revăzut prima mare iubire, era şi foarte obosită. Privea spre bărbatul elegant şi puternic cu o dragoste amestecată cu teamă. Nu ştia dacă o va mai primi înapoi, n-avea nici curajul să facă primul pas. Se ştia murdărită de îndelungul viol, deşi se credea fără vină, chiar dacă în sufletul ei, uneori, îi plăcuse. A făcut el pasul dintîi, deşi şi în sufletul său se adunaseră îndoiala şi spaima. Nu ştia ce mai rămăsese autentic din „tînăra fată cu sufletul pur”, după ce trecuse vijeliosul mujic şi după toate celelalte escapade. A început astfel un joc plin de reţineri, de ezitări, de jumătăţi de paşi înainte grabnic urmaţi de paşi întregi înapoi. Un joc care continuă şi acum, şi al cărui final nu-l ştie nimeni, nici protagoniştii, nici spectatorii, poate nici măcar zeii. Mujicul, aparent epuizat, e de fapt într-un interludiu pentru refacerea forţelor, dar a rămas, ca întotdeauna, în aşteptare. Dacă nunta nu va avea loc nici de data aceasta, va sări iarăşi gardul. Îl va sări, de altfel, şi dacă i se va părea că logodna sau căsnicia nu merg cum trebuie. Acesta este destinul mujicului, să nu renunţe de bunăvoie la ceea ce i se pare că e la îndemîna sa. Iar o femeie trecută deja de prima tinereţe, într-o formă nu din cale afară de strălucită, este chiar mai vulnerabilă decît o tînără fată lipsită de experienţă, dar plină de energie, speranţe şi vise. De mai bine de zece ani, femeia stă cu capul rezemat de genunchi, cu tîmplele prinse în palme, şi se gîndeşte la ce viitor o aşteaptă. Nici măcar o viaţă plină de greutăţi şi agresiuni, de umilinţe şi eşecuri, n-a reuşit s-o înveţe că istoria nu trebuie aşteptată ci că, pe cît e omeneşte posibil, aceasta trebuie pur şi simplu făcută. Că, chiar femeie fiind, nu strică niciodată un pic de iniţiativă, o asumare mai „bărbătească” a destinului. Dar cine poate şti dacă o poveste de dragoste ruptă mai poate fi reînnodată…
6. Cherchez la femme
Inepuizabilul nostru suflet feminin a dus la feminizarea întregii noastre vieţi publice, poate şi a celei private. În parlamentele occidentale, circa jumătate din reprezentanţii poporului sînt, de fapt, reprezentantele acestuia. Dar asta nu înseamnă că respectivele instituţii ar proiecta politici lipsite de animus şi bîntuite numai de anima. La noi, nu cred că vom găsi în Parlament mai multe femei decît ai putea număra folosind degetele de la ambele mîini, însă politicile definite în acel loc sau în sediul guvernului sînt atît de „feminine”, atît de fără cojones, încît inversarea raportului nu cred că ar schimba cu ceva esenţa a ceea ce se petrece acolo. Dacă nu cumva vor evolua înspre mai bine, dacă e să mă iau după prestaţiile celor cîtorva doamne adăpostite acolo, ce mi se par mai „bărbate” decît numeroşii noştri bărbaţi politici închipuiţi. În romanele poliţiste, există mereu întrebarea privind femeia ce se ascunde în spatele incidentului criminal. În ce priveşte Parlamentul nostru, guvernul sau orice altă instituţie publică, întrebarea nici nu mai este necesară. Femeia se află chiar în interiorul iluzoriului bărbat de stat, bine cuibărită în sufletul său, de unde îi dictează deciziile. Dar există, în viaţa noastră publică, de la episodul cu Vidra şi Răzvan încoace, şi femeia reală, din carne şi sînge care-şi motivează aparentul sau aşa-zisul bărbat. S-a numit, pe rînd, Elena Lupescu, Elena Ceauşescu, dar nu şi Elena Cuza, pentru că voievodul de la începutul primei modernizări avea preferinţe infinit mai diversificate. Să nu ne lăsăm induşi în eroare de episoade precum Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş sau Mihai Viteazul, condotieri plini de virilitate, înfioraţi de sentimentul expansiunii şi al competiţiei. Cu cîteva flori nu se face nici primăvara, nici un buchet reuşit, şi cu atît mai mult nu se face istoria. În cel mai bun caz, te ajută s-o suporţi mai uşor, recurgînd la iluzorii satisfacţii compensatorii retrospective. Nu reuşesc să găsesc femeia din spatele Domnului Iliescu, dar asta nu înseamnă că nu există, iar conduita sa, aparent mai virilă este destul de marcată de trecerea pe aici a mujicului. Are, uneori, obiceiuri cam muscăleşti. În cel priveşte pe Domnul Constantinescu, nu pot să nu constat o anume decizie în direcţia regăsirii legăturii fireşti cu Occidentul, nici eforturile întreprinse în această direcţie, dar pe de altă parte, nu este deloc greu să sesizezi, în spatele Domniei Sale, două femei la fel de decise. Orice se poate spune despre Doamnele Blandiana şi Zoe Petre, dar nimeni nu va putea susţine vreodată că nu sînt, la suflet, „bărbate”! Vorba lui Jebeleanu, „ursul Veta era un urs bărbat”! Din păcate, n-a ajutat prea mult, ex-prezidentul oprind oarecum ante portas.Cu Domnul Năstase, lucrurile sînt ceva mai complicate. Cititori ai Academiei Caţavencu cum sîntem, ştim prea bine că, pentru a găsi femeia, trebuie să căutăm, totodată, şi înlăuntru-i, dar şi în afară, cînd la Bucureşti, cînd la Cornu…
7. Final provizoriu
Aceasta este povestea „fetei tinere cu sufletul pur” şi, totodată, povestea femeii mature cu o viaţă plină de încercări, traume şi întîmplări parcă extrase dintr-un film horror. Aceasta este povestea plină de peripeţii a tentativelor de modernizare a României din ultima sută de ani şi jumătate. Cît o priveşte pe cea din urmă, aşa şleampătă, uzată, pe cale de îmbătrînire, obosită, ce poţi să faci altceva decît s-o iubeşti. Doar e femeie! Doar e vorba de prima iubire. Aşa îmi spun în barbă. Aşa îşi spune şi Occidentul, tot mai şoptit de altfel, tot mai ezitant, tot mai sceptic. Nu poate să n-o mai iubească deloc, nu poţi uita de tot o veche iubire, dar nici nu ştie ce ar putea face pentru ea, atîta vreme cît nici ea nu prea mai ştie ce vrea de la lumea aceasta.
Mi-a ieşit, oare, un fel de pamflet? Se prea poate, dar nu scrii pamflete despre ceea ce-ţi este indiferent. „Iubesc România cu o ură grea”, spunea Cioran acum mai bine de şaizeci de ani, cînd România era în una din cele mai bune forme ale sale. Aşa aş putea spune şi eu astăzi dar, din păcate sau din fericire, nu cunosc sentimentul urii. Dacă nu mi s-ar părea oarecum peiorativ, aş folosi cuvîntul „milă”. Sau mai potrivit ar putea să fie „compasiune”. A fi român nu este o „profesiune”, cum spunea cineva oripilat de demagogia patriotardă de aici, este în schimb un fel de fatalitate de nedepăşit. Nu poţi să spui, pur şi simplu, „de mîine nu mai sînt român”. A încercat acest lucru Cioran, a crezut că a şi reuşit, dar o biată tresărire de orgoliu sau de demnitate a ţării în decembrie 1989, l-a făcut să-şi reprime făgăduinţa de a o uita. Apatridul a murit „româneşte”. Că fiecare pasăre pre limba ei piere…
Ianuarie 2001 – August 2002, în Iaşi
P. S. pentru Acum: De cînd am terminat acest eseu, a mai curs ceva apă pe Dîmboviţa, Someş şi Bahlui şi, iată-ne!, sîntem sub conducerea d-lui Băsescu, despre care, pe bună dreptate, se spune că ar avea trei cojones, iar peste asta ne-a mai absorbitără şi Uniunea Europeană. Bun. Nu am decît o singură nedumerire – în ce măsură cele trei motive de fudulie chiar aparţin simpaticului Popeye şi nu-s de împrumut, cu alte cuvinte dacă, în decembrie trecut, chiar am avut de ales, ori aparatul ne-a propus pur şi simplu două versiuni ale lui Iuda. Deocamdată, constat că a schimbat Buzura, nu şi şefii serviciilor secrete ori consilierii lăsaţi moştenire de omul muscalilor. Cît priveşte Bătrîna Doamnă, Europa, ca adept al Statelor Unite ale Americii Mari, nu am cine ştie ce motive de bucurie. În ambele situaţii, mă consolez ca românul – dacă binele nu e, fie şi răul cel mai mic!
30 Aprilie 2005, tot în Iaşi
P. S. pentru VoxPublica: Au mai trecut aproape cinci ani „ca nouri lungi pe şesuri” şi aş spune că aprehensiunile mele din aprilie 2005 s-au cam verificat, din păcate. În ciuda „dotării” de care era vorba, nici actualul locatar de la Cotroceni, n-a făcut mare lucru, în afara unor gesturi simbolice de despărţire de trecut, dar am avut, în schimb, un cincinal de hărmălaie deplină. Acum, mai pofteşte un mandat – îl va obţine sau nu, e treaba dumnealui, a contracandidaţilor şi a populului suveran. Mie, oricum, nu-mi pasă. Aici şi acum, nu are vreo importanţă nici cine-i preşedinte, nici cine-i premier, care-s miniştri, care parlamentarii. „Aici, în nemica”, cu o vorbă a unui remarcabil poet din generaţia mea scrisă acum vreun sfert de secol! Dar ce importanţă are vremea la români, la rechinii-sabie sau la sau la marile colonii de ţînţari?
12 Noiembrie 2009, încă în Iaşi
