Avocaţii diavolului

Nu încetează să mă uimească acelaşi spectacol, zi de zi: personaje care vorbesc monocolor, într-o singură direcţie, ca şi cum discursul lor s-ar produce de la bara unui tribunal şi din perspectiva unui singur client. Oameni care afişează certitudinea ultimă, indiferent de subiect. Avocaţi care apără până în pânzele albe poziţii contrare, maşinării de găsit explicaţii, argumente, metafore pentru a apăra o teză prestabilită.  

 

Nu e vorba doar de contextul electoral, când pare de la sine înţeles că pledoariile devin agresive, vocale, pline de retorică. Înregimentarea se petrece peste tot, în cele mai variate contexte umane. Oamenii îşi asumă rapid certitudini ultime, sunt una-două apodictici.

Sunt rare persoanele care îşi trec gândurile şi vorbele printr-un filtru viu, neîncremenit, care lasă să se vadă nesiguranţa şi răz-gândirea. De cele mai multe ori, oamenii apără cu înverşunare informaţii pe care le-au auzit cu cinci minute mai devreme ca şi cum le-ar stăpâni dintotdeauna. Şi devin de-a dreptul feroce atunci când au repetat de câteva ori certitudinea respectivă.

 

În cheie electorală, mi se pare o eroare evidentă: să crezi că-ţi pierzi din credibilitate dacă admiţi că ai greşit la un moment dat, dacă spui “nu ştiu” sau dacă recunoşti că oponentul tău are dreptate din când în când.

 

Toată gândirea este de tip avocaţial: să cauţi argumente pentru un răspuns pe care îl ai deja. Vrei să-ţi scoţi clientul nevinovat de fiecare dată şi să demonstrezi eroarea părţii adverse. Toate reacţiile, opiniile, frazele sunt trecute printr-un filtru pervers: prima dată, ai răspunsul corect, al taberei tale şi, în funcţie de acesta, găseşti argumentele. În numele “partidului”, se găsesc cele mai halucinante justificări, când s-ar putea scăpa din capcanele absurdităţii printr-un simplu “no comment”. În jocul acesta au căzut şi intelectuali de marcă, a căror inteligenţă este bruiată de simţul dreptăţii sau al victimizării. Este bucuria realizatorilor de talk-showuri, cărora li se oferă zi de zi “momente de aur” din arhiva caravanei electorale, pe care invitaţii, împărţiţi în două-trei tabere le comentează în sensuri absolut opuse.   

 

Contrar preşedintelui Băsescu, nu cred că deserviciul de imagine este creat de presă, ci de prestaţia i-logică (uneori în ciuda bunului-simţ) a personajelor politice. Nu cred că echipa de comando verbal din fiecare seară de la Antena 3 (Gâdea et comp) atrage mai mulţi votanţi anti-Băsescu decât reuşeşte să alunge. Cunosc oameni hotărâţi să meargă pe mâna lui Băsescu doar pentru că sunt puşi în gardă de ferocitatea şi lipsa de măsură a grupului de contestatari.

 

La celălalt pol, nici emisiunile de tip Cântarea României de la Naşul (B1) nu aduc beneficii de imagine candidatului prea-mărit. Atacul direcţionat din media, ca şi elogiul cusut cu aţă albă (de culoarea partidului), sunt gustate doar de alegătorii deja câştigaţi. Cetele de “avocaţi ai diavolului” (politicieni şi analişti, deopotrivă), cei dispuşi să apere orice punct de vedere doar pentru că este în interesul clientului, discreditează respectivul punct de vedere şi pe ei înşişi. Cred, sper.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here