Monsieur Ionesco nu mai este ( şi) Domnul Ionescu!


Pe 26 noiembrie, se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Eugene Ionesco-Eugen Ionescu. Din pricina unei decizii cu totul exotice a fiicei scriitorului, Centenarul trece în România aproape neobservat. În aceste condiţii, mi s-a părut cu totul salutar gestul revistei sibiene ”Euphorion” – tot Sibiul, tot Sibiul! – de a dedica numărul pe luna în curs acestui eveniment important. Din ce mi-a ajuns la urechi, numărul însuşi al revistei cu pricina va fi un eveniment! Am fost bucuros să răspund solicitării revistei de a mă pronunţa în chestiune. Ca de obicei, într-un text pentru publicistica „on paper”, nu reuşeşti să spui tot ceea ce voiai să spui – sigur, nu e obligatoriu să reuşeşti asta nici în cyberspaţiu. Am încercat, totuşi, să rotunjesc puţin lucrurile aici.
ionesco

Trăim vremuri ciudate! Nu, nu doar aici în „eterna şi fascinanta”, ci în întreaga lume, pînă şi în atît de subtila Franţă. Iată, Doamna Marie-France Ionesco a hotărît că tatăl dumisale, celebrul dramatrug şi scriitor Eugene Ionesco nu mai este (şi) român, ci numai francez, deci  nu are sens, ba chiar nu mai avem nici dreptul să ne amintim că îl chemase cîndva şi Eugen Ionescu, născut la Slatina, din tată român, pe care dreptu-i că nu-l iubise prea mult, şi mamă de origine franceză. Nu aş avea nimic cu decizia Doamnei, în fond, nu cred că este o mare scofală să fi fost sau să fii român, şi pe mine mă stinghereşte cîteodată această apartenenţă, această condiţie, dar nu-mi dau seama cum naiba poate fi contestată evidenţa! Şi cu ce rezultate? Pînă acum, singurul rezultat cu claritate înregistrat fiind doar o foarte palidă aniversare a Centenarului petrecut de la naşterea amrelui scriitor şi dramaturg. Pentru că, din păcate, intempestiva decizie a fiicei scriitorului este însoţită şi de o mulţime de interdicţii, de oprelişti privind jucarea pieselor sale pe scenele româneşti, în acest an al Centenarului, sau reeditarea unor scrieri ale acestuia! Asta, probabil, pentru că simpla evocare a datei naşterii lui Ionescu/ Ionesco nu are cum să nu trimită şi la locul acesteia! Iar despre ceea ce nu vorbim, cum ne învaţă gîndirea magică, nici nu există! Înţeleg că d-na Ionesco a moştenit drepturile de urmaş privind opera la plecarea dintre noi a talălui d-sale. Nu înţeleg însă cum va fi moştenit drepturi de viaţă şi moarte privind biografia acestuia, deci dreptul cumva orwelian de a rescrie trecutul. Trebuie să recunosc că situaţia este, măcar, ionesciană în cel mai plin sens al cuvîntului!
Bon! La o adică, pot accepta că Elegiile pentru fiinţe mici sînt universale, ba chiar de-a dreptul franţuzeşti!, că nu au nici o legătură cu o anume dimensiune a poeziei argheziene, nu mă deranjează nici să nu-l văd pe Caragiale în filigran în teatrul ionescian, deşi Ionesco însuşi îl văzuse! Dar de ce ar fi scris un ne-român celebrul Nu, de ce s-ar fi obosit să radiografieze şi să deteste, cu pathos deloc filtrat, un anume segment din cultura românească interbelică? A fost doar un simplu exerciţiu intelectual practicat de un fel de marţian sosit în vizită „de lucru” pe aici? Se poate şi asta, în fond, cînd o luăm pe o pantă atît de aiuritoare, se poate chiar orice. Doar că, după atîtea cedări, după toate aceste concesii, vine şi un moment în care nu mai poţi da înapoi, nu mai ai cum să dai înapoi. Ajungi la publicistica scriitorului. Fusesem uimit de dimensiunile şi de diversitatea acesteia acum mai bine de douăzecişicinci de ani, cînd scriam un studiu despre generaţia lui Ionesco, „generaţia Criterion”, cum o botezasem eu atunci, şi cînd am răscolit cam toată presa vremii, de pe la 1927 şi pînă prin 1938. Constatasem că, alături de Eliade, Sebastian, Comarnescu, mult mai activ decît un Noica sau un Cioran, Ionescu fusese unul din cei mai productivi jurnalişti ai „tinerei generaţii” interbelice.
Am acum pe masa de lucru, aici în stînga tastaturii, cele două volume, care însumează peste 600 de pagini, din Război cu toată lumea, excepţionala culegere de publicistică ionesciană – pe care o suspectez de exhaustivitate – realizată de Mariana Vartic şi Aurel Sassu şi publicată în 1992 la „Humanits”. Deci 600 de pagini de articole, publicate între 1927 şi 1940. Scrisorile de la Paris apărute în 1946 în „Viaţa Românescă”, la cinci ani de la fixarea în Franţa din 1941, au rămas fără vreo altă urmare. Fie prin decizie proprie, fie din pricina schimbării contextului politic de după război, asta nu putem şti şi nici nu contează. Rămîn 14 ani de publicistică neîntreruptă, unii ani cu zeci de articole, alţii cu doar cu numai cîteva. Debutează în 1927, în „Revista Liceului „Sfîntul Sava”, unde publică mai ales „cronică plastică” sau articole dedicate unor pictori români, Tonitza de pildă, şi trece prin aproape toate publicaţiile culturale sau cu pagini culturale ale epocii, de la „Universul literar” la „Facla”, de la „România literară” la „Convorbiri literare”, „Viaţa Românească” sau „Fapta”. Este prezent în episodicele publicaţii ale „tinerei generaţii”: „Floarea de foc”, „Credinţa”, „Excelsior”, „Reporter”, „Axa” etc, indiferent de orientarea ideologică a acestora, dar păstrîndu-şi mereu distanţa ideologică, şi indiferent de care „grup” al generaţiei era editorul acestor efemeride publicistice. Este chiar intersant să constaţi cît de inteligent politic a putut fi Ionescu/ Ionesco încă de foarte tînăr, evitînd, deosebit de bună parte a colegilor de generaţie, cîntecele de sirenă ale ambelor extremisme politice, comunismul şi fascismul, fie şi în versiunea băştinaşă a legionarismului care a sucit multora minţile.
Despre ce scrie? Despre literatură, despre artele plastice, despre teatru, despre o mulţime de subiecte, domenii, persoane. Despre Arghezi şi Cezar Petrescu, despre Titu Maiorescu şi Paul Valery, Whitman sau Proust, despre colegul de generaţie Noica şi despre Stere. Scrie practic despre orice, cel mai adesea la „temele zilei”, deci noi apariţii editoriale, noi vernisaje sau premiere teatrale. Este un jurnalist cultural mereu branşat la ce se întîmplă pe scena culturală a vremii, care-şi pronunţă cu hotărîre diagnosticele, deci „da”-urile şi „nu”-urile, în mod poate neaşteptat aflate într-un anume echilibru de ansamblu în această importantă operă de comentariu cultural. Chiar şi în perioada plecării în Franţa, de la sfîrşitul anului 1938 şi începutul lui 1940, înainte de desţărarea definitiva, alimentează publicaţiile din ţară, „Viaţa Românească” şi „Universul literar”, mai sporadic desigur, cu epistolele sale pariziene. La apariţia culegerii, editorii anunţau: „Război cu toată lumea este o nouă surpriză ionesciană – literatura română descoperă, după cinci decenii, că avea o carte senzaţională, necunoscută”. Chiar dacă pentru unii dintre noi, ce care cotrobăisem prin colbul adunat pe presa vremii, această „carte” nu era chiar necunoscută, pentru ansamblul publicului românesc a fost, într-adevăr, o mare şi plăcută surpriză.
Bon. Fiul avocatului Ionescu din Slatina şi al Theresei Ipcar, fiica unui inginer francez stabilit în România, şi-a început drumul spre glorie ca publicist cultural român – şi a devenit, după aceea, ilustrul dramaturg al absurdului şi membru al Academiei Franceze! Eu cred că e, mai degrabă, foarte bine că lucrurile stau astfel. Doamna Marie-France Ionescu crede că nu.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here