Nobel, Pulitzer, Goncourt, Oprah Winfrey. Din Money Express

octombrie 17, 2007 0

A apărut numărul 25 din Money Express. Am scris şi eu un articol despre Nobel, înainte să aflu cine l-a cîştigat… Poate vă interesează.

Premiile mari se trec cu litere de-o şchioapă undeva pe coperta cărţii şi măresc încrederea posibilului cumpărător în calitatea produsului achiziţionat. Popoare întregi îşi doresc Nobelul pur şi simplu, fără să mai conteze autorul. Cum se iau marile premii?
Horace Engdahl, secretarul Academiei Suedeze, le povestea celor de la Lire – revista franţuzească a publicat recent numeroase documente şi mărturii mai mult decît interesante despre culisele marilor premii – că secretoşenia e atît de mare în comisia Nobelului încît nici soţiile membrilor nu ştiu cine ajunge pe lista finală. Secretul este ingredientul principal al spectacolui oferit anual de Academia Suedeză. După ce mailul unuia dintre membri a fost spart de un hacker mare amator de literatură, juriul a trecut la un limbaj codat. De exemplu, unul dintre favoriţii anilor trecuţi, Harold Pinter (care a şi luat premiul pînă la urmă), era numit Harry Potter în codul membrilor Academiei. Ce glumă proastă!
Există diverse stadii ale propunerilor. Lista finală este de obicei extrem de disputată. Pentru Albert Camus, acum 60 de ani, au intervenit un membru al comisiei şi un mare mareşal suedez. Intervenţii fatale pentru André Malraux care, deşi a fost propus insistent din vremea cînd era tînără speranţă pînă la maturitate, a ratat premiul. Şi Camus a avut de aşteptat vreo şase ani pentru că alţii aveau “pile” şi mai sus. Pe Mauriac însuşi prinţul Wilhelm, fratele regelui Suediei, l-a propus comisiei cu o scrisoare extrem de fermă, iar membrii s-au conformat şi l-au premiat. E deranjant, evident, să vorbeşti despre mari autori ca despre simpli pioni pe o tablă de şah extrem de capricioasă şi la cheremul unor politici meschine. Dar orice luptă pentru bani şi prestigiu are cotloanele sale întunecate. Membrii Academiei sînt ba francofoni, ba anglofoni, ba sînt traducătorii principali ai unor mari autori, chestiune care îi face pe unii “mai favoriţi decît alţii”. Sînt oameni şi ei deşi, pînă la anunţul oficial, nu le spun soţiilor acasă ce scriitor va lua Nobelul.
Cu marele premiu franţuzesc, Goncourt, scandalurile sînt şi mai “terestre”. E unul diintre cele mai profitabile premii (vînzările cresc în medie de vreo patru ori, după anunţarea marelui cîştigător), deci şi bătăliile se dau pe măsură. Şi nu cu cine ştie ce recomandări sau ambiţii regeşti. Juriul este împărţit în diverse “partide” reprezentînd marii editori care sînt şi marii distribuitori. De multe ori se duc negocieri întortocheate şi destul de murdare. “Juraţii” se regăsesc şi în alte comisii ale unor premii importante. Şi se pot face trocuri precum: îţi dau Goncourt-ul şi-mi dai Renaudot-ul! Aşa a pierdut acum doi ani Michel Houellebecq, cu “Posibilitatea unei insule”, premiul. În alte situaţii, un editor mic primeşte trofeul pentru simplul fapt că e distribuit de o reţea mare cu mulţi oameni plasaţi în juriu. Sînt controverse care i-au determinat pe unii să facă gesturi exasperate: un editor intrigat a amplasat de două ori (în anii ‘60 şi în ’80) microfoane în localul Drouant, tradiţional loc de întîlnire pentru dezbaterea finală. Rezultatul a fost dezamăgitor: se dicuta despre orice altceva decît literatură, iar spre sfîrşit se stabilea rapid cîştigătorul, impresia fiind aceea că fusese stabilit mult înainte.
Anglosaxonii sînt ceva mai atenţi cu numirea juriilor, tocmai pentru a evita perpetuarea unei mici “familii” de spirite literare înrudite – comisiile sînt schimbate la intervale mici de timp. Nici profiturile financiare nu sînt aşa de mari în cazul Pulitzerului, al National Book Award sau al Man Booker Prize. Sau nu se obţin aşa de rapid ca în alte cazuri. Este însă extrem important prestigiul şi liniştea pe care o aduce un asfel de premiu. În plus, ca de multe ori în lumea literelor, aprecierea fără prea mulţi bani ca recompensă poate fi un semn suplimentar al onestităţii alegerii.
Interesantă e ascensiunea unui alt gen de premiere, în ultimii ani. Jonathan Franzen povesteşte pentru acelaşi număr din Lire despre forţa incredibilă pe care o are lista de cărţi alcătuită de vedeta americană Oprah Winfrey. Titlurile onorabile se amestecă armonios cu titluri de mîna a cincea, dar un singur lucru e sigur: mai toţi autorii visează să intre pe acea listă care înseamnă explozie de vînzări şi bani mai mulţi decît pot aduce pînă şi academicienii suedezi.
Nobelul s-a dat de săptămîna trecută. Şi m-a interesat premiatul doar ca o simplă ştire de fapt divers. Premiile sînt un surogat de valorizare necesar, dar nu invincibil – e pentru cei care nu vor să caute singuri. Aş compara Nobelul cu achiziţionarea unui stand întreg pentru un singur fel de salam în cel mai vizibil loc dintr-un supermarket. Nimeni nu spune că acel salam e prost. Dar orice gospodină atentă poate găsi prin rafturi pitite un mezel mult mai fin la acelaşi preţ…

VoxPublica
VoxPublica
Lasă un răspuns

Your email address will not be published.