Noul Iluminism românesc. Ia Tom şi Jerry şi Marin Preda, neamule
După aventura „Cotidianului“ din urmă cu ceva ani, când își mărea tirajul de 4–5 ori atunci când se vindea împreună cu o carte, multe ziare au preluat modelul și au început să vândă clasici, moderni, tot ce le pica în mână. „Cotidianul“ avusese o politică destul de clară în privința titlurilor care se scoteau împreună cu ziarul. Erau avangardiști de‑a dreptul: vindeau Paul Auster, de exemplu, în tiraje de 50.000 de exemplare, un scriitor american extraordinar, dar care n‑ar fi putut spera în veci la astfel de cifre într‑o biată țară din Est. Celelalte ziare care au preluat și dezvoltat ideea nu au mai riscat nimic și au investit mult mai mult: au mers înainte cu „clasici“ români sau străini. Isteria s‑a declanșat.
Publicului român nu cărțile îi lipseau. Ci colecțiile învelite în piele‑mușama, titlurile lucioase, seriile. Adulții au redevenit copiii care în anii ’90 colecționau surprize din gumele de mestecat. Un cumpărător asiduu poate suferi o depresie dacă pierde un titlu din seriile mărețe „Adevărul“ sau „Jurnalul“. Cartea se vinde, deci e bine, spun unii. Cartea se vinde la preț de dumping și distruge industria adevărată, spun alții. În mod cu totul plictisitor, amândouă taberele au dreptate. Și au micile lor ipocrizii: în industria de carte nu funcționează cum trebuie reducerea, rulajul cărților și mai ales distribuția.
Prin vânzarea de carte s‑a înțeles prea mult timp că luăm o cărămidă de 500 de pagini, trântim un preț de 50 de lei noi pe ea și apoi o lăsăm să zacă în raft 6–7 ani. Am găsit cărți vechi, de anticariat, vândute cu preț mare, „actualizat“. Bătaia asta de joc a fost speculată de ziarele vânzătoare de cărți. Și nu doar acest aspect a fost stors de vânzători. S‑a intervenit cu o mașinărie de marketing puternic, pe un trend furios.
Este vorba despre teribila modă a listelor, colecțiilor, topurilor. Cei mai frumoși, cei mai deștepți, cei mai mari, toată lumea face topuri. Așa s‑a trecut de la aventura „Cotidianul“, cu autori contemporani, cu popularizarea literaturii noi, la o formă de masă: cei mai mari clasici români, străini, personalități marcante etc. În colecția de carte de la „Adevărul“ e o varză teribilă de titluri care „trebuie să fie“ în bibliotecă. Această prezență obligatorie în bibliotecă, promovată cu milioane de dolari la televiziuni, a generat nevoia de neoprit printre cetățeni de a avea colecția gata făcută de ei.
„Jurnalul Național“ a speculat o altă listă: a făcut un soi de Best‑of generația‑scriitorilor‑sub‑comunism. O logică simplă ne arată că pe vremea lui Ceașcă se vindeau cărți în draci, deci vedetele literaturii, artificiale sau nu, s‑au născut atunci, nu în ultimii 20 de ani. Așa că s‑a preluat, în condiții destul de stranii, colecția de patrimoniu „Biblioteca pentru toți“ și au fost publicate nume precum Preda, Fănuș Neagu și toată pleiada. Motorul e același: ei sunt clasicii, trebuie să‑i ai.
Câteva observații, nu înainte de a da exemplul cel mai haios, relatat de Cătălin Tolontan: în urmă cu o săptămână, distribuitorii s‑au bătut lângă Casa Presei (a fost nevoie de jandarmi ca să se restabilească ordinea) pe colecția de desene animate „Tom și Jerry“ distribuită de „Adevărul“ pentru numai 11 lei. Titlul lui Tolontan: „Dați doar un Tom, să ajungă Jerry la toată lumea“.
Ce explicații avem, totuși, pe lângă faptul că industria de carte‑film‑muzică nu a știut să‑și hrănească publicul ăla mare, care se bate acum pe Tom și Jerry și Marin Preda? Nu cred că are rost să spun că reclama la televizor a avut un rol determinant. Dar văd și că oamenii au nevoie de liste gata scrise, gata alcătuite. Le trebuie „137 de scriitori mari ai lumii“ aleși de cineva. Aici e problema, ăsta e punctul nevralgic de unde explodează fenomenul comercial: publicul vrea să alegi pentru el. Să nu‑i credeți pe cuvânt că vor să aleagă ei cu mânuța lor, că vor să evalueze produsul. Nu, vor să aleagă altcineva pentru ei, să fie un ghiveci de Karl May, James Clavell cu Rodica Ojog‑Brașoveanu. Important e să stea cineva să le sorteze. În felul ăsta, obiectul poate fi fetișizat și anihilat. Acele cărți nu sunt citite, sunt „ca să fie acolo“. Nimic rău. Poate vor pica în mâna cuiva până la urmă. Singurul meu regret e că industrializarea clasicilor închide complet „progresul gustului“.
Publicul a fost complet pierdut pentru nou în muzică sau în literatură. Toată lumea cumpără nostalgie și comoditate. Se mărește piața de carte? Nu cred. Pentru asta ar trebui să iasă din amorțeală o întreagă industrie: anticari, librari etc. Și, ca să iasă din amorțeală, ar trebui să nu fie criză și competiția să fie reală.
Preluare din revista Money express.
