Când a vorbit prima dată sincer despre ideea de a ”împărți” proprietatea asupra unui bun (casă, teren) cu alții, Oana Bogdan a fost brusc asociată politic cu Dacian Cioloș, iar adversarii liderului PLUS au tăbărât pe el: ”Ahaa, vrea să ne ia proprietățile, să le dea altora. Comunistul!”.

În România e sport național judecarea superficială a unei ziceri a cuiva, deci nici aceasta nu putea face excepție. Cei care au privit dincolo de frica de a pierde posesia unui bun au putut lesne constata că viziunea Oanei Bogdan este rodul unei tendințe care crește în lume și nu presupune să-l deposedezi pe proprietar de bunuri, înseamnă doar să înlocuiești ”a avea” cu ”a folosi împreună” ceva.

Este vorba de cu totul altceva: de bucuria de a împărți cu alții. Pe acest concept se bazează de exemplu marile afaceri cu ”share” – de la Uber până la AirBnb și alte mari afaceri planetare care au crescut tocmai pe ideea de a împărți folosința asupra a ceva anume.

De altfel, tinerii de pildă preferă tot mai mult să închirieze decât să aibă în proprietate, fie că e vorba de casă, mașină, bicicletă sau altceva.

După valul de ostilitate stârnit de primele sale declarații, Oana Bogdan a ieșit din prim-planul vieții publice. Acum revine însă cu o nouă postare pe pagina ei, în care vorbește deschis și sincer despre ceva în care crede nu doar ea, ci milioane de oameni.

Textul integral publicat de Oana Bogdan

“Ce s-ar întâmpla dacă următoarea pandemie ne-ar prinde trăind comunal?”, m-a întrebat cineva acum un an.

În primul rând că n-am mai avea pandemii dacă am trăi “comunal”, pentru că asta ne-ar reduce amprenta ecologică. Adică am lăsa naibii natura în pace. I-am face loc. Căci natura nu mai are loc. Înghesuită, ne transmite mesaje în formă de viruși care ne țin în casă. În goana după “a avea”, îi consumăm lacom resursele. Iar suprafața pământului este una dintre cele mai valoroase resurse.

Sunt arhitectă, am semnat și-o să semnez proiecte pentru 134, 198 și peste 200 de locuințe. Astea sunt proiecte mari, care ocupă pământ. Adică acea resursă valoroasă. Este logic să mă preocupe reducerea suprafeței pământului folosită de clădiri, accesul la locuințe ieftine și de calitate, densitatea urbană de calitate (adică orașe cu o densitate mare de locuitori, dar și de locuințe cu terase și balcoane mari, și de piețe și parcuri) și tot ce ține de organizarea existenței umane pe pământ.
Pământul n-ar mai trebui să fie în proprietatea nimănui. Și da, mă gândesc și la săracii Chinei, care sunt nevoiți să vândă lilieci pentru a supraviețui, și la țăranii români, cei care au trăit colectivizarea, și la urmașii lor care, în ultimii treizeci de ani, au fost sărăciți de goana bogaților după “a avea” și mai mult. Și, dacă, să zicem, ar fi să ne lovească totuși o altă pandemie trăind “comunal”, traiul ăsta “comunal” ne-ar ajuta s-o combatem. Pentru că traiul “comunal” nu înseamnă să dormi claie peste grămadă în aceeași cameră, după cum nu înseamnă nici să mănânci cu aceeași lingură. Traiul “comunal” este o formă de organizare.

Împărtășești mai binele comunității, nu dormitorul. Cooperative de locuit, co-housing, co-living – toate acestea sunt moduri în care oamenii au înțeles să se organizeze în alte țări pentru a avea acces la locuințe ieftine de calitate (nu e nici o contradicție), pentru a-și asigura energia termică și electrică din surse regenerabile și legume din grădina colectivă, pentru a crea o comunitate intergenerațională, în care bătrânii sunt integrați armonios. O astfel de formă de organizare funcționează impecabil pe timp de pandemie, pentru că oamenii au încredere unii în alții și împărtășesc mai binele comunității.
Arhitectura ar trebui să fie un instrument pentru dreptate socială și nu pentru capital.”