O jumătate de oră cu Orhan Pamuk
I-am luat azi un interviu lui Orhan Pamuk. Ieri nu s-a putut: nu eram programat. A trebuit să recurg la pile. Pamuk a făcut o fereastră de jumătate de oră în programul lui altfel bătut în cuie. Am vorbit în cafeneaua hotelului Ramada. Între noi reportofonul. Stresat să n-am ghinion cu înregistrarea. Pamuk, îndatoritor, fără aerul că e supus unei corvezi suplimentare, după ziua încărcată de ieri şi ceea ce îl mai aşteaptă azi. Zîmbeşte reţinut. Umor fin. Ii place să rîdă. Are bodyguarzi de cînd s-a descoperit că un grup extremist vrea să-l asasineze. Nu pare să-i fie teamă, dar nici nu bravează. Imi spune că s-a împrietenit cu bodyguarzii săi. Nu-l întreb nimic din ceea aş fi curios eu să aflu de la Orkan Pamuk. Ca să nu pierdem vremea m-am dus cu întrebările scrise de-acasă. E prieten cu Norman Manea, care i-a propus să vină în vizită în România. Aşa că într-un fel lui îi datorez că am putut să-i iau lui Pamuk acest interviu. După ce am terminat de înregistrat l-am întrebat pe Pamuk care a fost cea mai stupidă întrebare care i s-a pus vreodată. „Nu-ţi imaginezi cît de multe pot fi. Dar mai degrabă o întrebare stupidă decît una grosolană. Grosolăniile le suport mai greu.” Am regretat că nu ştiu turceşte. Conversaţia noastră ar fi fost cu siguranţă mai nuanţată şi poate că Pamuk ar fi vorbit mai lejer despre sine însuşi. M-am întors apoi cît am putut de repede în redacţie. Colegele mele de la Cultură au lucrat la şase mîini ca să transcrie interviul – dacă aş fi făcut-o eu, nu cred că m-aş fi descurcat. Le mulţumesc Alexandrei Olivotto, Andrei Matzal şi Alinei Purcaru pentru rapiditatea devotată cu care au scos interviul de pe reportofon şi pentru textul bio-bibliografic despre Orhan Pamuk.
