O mie şi una de nopţi (şi de zile) contemporane.
„Cine, domnu, ţărăniştii? Ăştia nu mai pupă Parlamentul, că nu mai e bietu Coposu să-i tragă după el!” îmi spunea un taximetrist înainte de alegerile din 2000, cînd sondajele de opinie indicau cu totul altceva. N-aş zice că taximetriştii sînt barometrele ambulante ale opiniei publice, dar unii dintre ei au o putere de observaţie pe care ar invidia-o mulţi dintre analiştii noştri politici, de la Silviu Brucan încoace. Orice s-ar spune despre răposatul stalinist metamorfozat la democraţie, ştia să-şi cultive sursele şi, înainte de a se pronunţa, dădea telefoane în toate părţile să afle cum merg lucrurile. Acelaşi Brucan asculta la ce zicea lumea de pe stradă, şi chiar dacă nu lua în serios opiniile „prostimii”, era atent la ce-i spuneau şoferii de taxi. Dar asta poate şi pentru că era flatat să fie recunoscut, după toţi anii în care fusese ţinut la index.
Marin Preda îl cita ca pe o autoritate a oralităţii populare pe şoferul Editurii Cartea Românească şi l-a transformat în personaj în „Cel mai iubit dintre pămînteni”. Savu Dumitrescu, şoferul lui Preda, bucureştean de cartier mărginaş, avea un repertoriu de poveşti cu care te punea jos. Avea geniu oral. După moartea lui Marin Preda a scris o carte de memorii Nu mai avea haz. Fusese în multe privinţe confidentul lui Preda, dar nu pînă într-atît încît să-l iei în serios ca atare. Oralitatea lui extraordinară se transformase într-un ton aferat, de purtător de cuvînt în postumitate. Omul ţinuse sincer la Marin Preda, dar nu le avea pe-astea cu scrisul.
Eugen Simion a povestit atunci, contrariat, că proaspătul scriitor l-a somat, cînd i-a dat cartea, să nu uite să menţioneze în finalul cronicii, că Savu Dumitrescu pregăteşte un al doilea volum de memorii despre Preda. Dacă i-ar fi plăcut volumul cu care debuta dom Savu, probabil că protocolarul critic ar fi trecut sub tăcere această gafă. „Dar e o însăilătură, dragă. Ce facem, toată lumea care l-a cunoscut pe Preda scrie amintiri despre el?”
Dom Savu nu era chiar toată lumea şi îşi imagina pesemne că o parte din autoritatea literară a fostului său şef trecuse asupra lui. Îl auzeai, în curtea editurii, spunînd despre cîte un scriitor care venea să-şi întîlnească redactorul de carte: „Uite-l şi pe belitul ăsta!” . În librărie şi în curte erau locurile de întîlnire ale optzeciştilor, dintre care unii aşteptau cam de multişor să debuteze în volum şi ascultau poveştile lui Savu Dumitrescu. Acesta decăzuse după moartea lui Preda. George Bălăiţă, noul director al editurii, îşi conducea singur maşina, iar dacă nu, mergea pe jos.
De unde mi se trage postarea asta? Colegul meu Marius Cosmeanu e prieten cu un taximetrist pe care l-a tot auzit făcînd pe Şeherezada de Bucureşti şi l-a sfătuit să scrie poveştile pe care le aude. Dacă am înţeles bine, taximetristul lui Marius a absolvit o facultate şi ceva, înainte de a începe să cîştige bani la kilometru. Adică la una şi-a luat diploma şi la alta a renunţat. S-a apucat omul să scrie şi în loc să publice o carte „O mie şi unu de kilometri prin România, plus alte cîteva sute de mii” şi-a deschis un blog. Marius mi-a promis că duminică îmi dă link-ul noului blogger.
PS Vă rog sa-mi scuzaţi cele cîteva zile de tăcere. M-am băgat într-un manuscris, să-l termin. Un prieten m-a sfătuit să-l pun pe blog, în serial, la testare. Cred că nu fac asta din superstiţia unuia care şi acum vede în computer mai degrabă un substitut al maşinii de scris şi în scrierea unui roman o treabă de o delicată intimitate.
