Păcatele intelectualilor
Am sesizat nişte „păcate” (le-am alesmai ales pe acelea legate de situarea politică a intelectualului în acest moment) pe care le-am inventariat în timpul unei discuţii la Prometheus, săptămîna trecută, condusă de HR Patapievici. Discuţia a avut o temă extrem de concretă: intelectualii şi Băsescu. Doru Buşcu a criticat felul naiv şi neprofesionist în care au semnat intelectualii o scrisoare d susţinere (la care şi eu am aderat).
Ştefan Vianu a făcut distincţia, în replică, între individualismul înăscut al intelectualui şi un anumit spirit civic care se educă. Am înţeles din exemplele sale că nu e nevoie de strategii de marketing complexe pentru a face auzită o idee – ar fi nevoie doar de expunerea clară şi de participare activă. Nu o să rezum toată discuţia, o să spun doar ce am reţinut, ce am apucat să spun sau nu.
Precizare – Nu înţeleg prin „intelectual” nimic pompos. Intelectualitatea este manevrarea publică a ştiinţei acumulate în medii „scolastice” (în sensul lui Bourdieu). Intelectualii se aprobă între ei ca „intelectuali”, se autoproduc, îşi confirmă şi reconfirmă statutul, asta n-o să înţeleagă niciodată Voiculescu sau vreun alt non-intelectual.
1. Isterizarea rapidă. Nu am fost de acord cu tonul apocaliptic iniţiat de unii dintre semnatarii acelei scrisori. Cred că tonul isteric românesc, cu pretenţii maioresciene, de radere a lichelelor nu mai poate fi folosit cu efect în spaţiul public. Am auzit comparaţii nenumărate cu anii 90, cu trecutul glorios şi activ al intelectualităţii nouăzeciste.
Isteria a fost justificată cîndva de venirea minerilor, de puseele antidemocratice iliesciene, dar nu mai poate fi o formă de manifestare intelectuală acum. Suspendarea lui Traian Băsescu este un lucru anormal care poate fi reglat democratic de fiecare dintre noi prin referendum. Tot ce ni se pare anormal trebuie denunţat ca atare, nu inflamat.
2. Voinţa poporul primează. este o bucată importantă în discursul lui Băsescu la care intelectualii GDS subscriu după o întreagă istorie de elitism afişat. este încă o confirmare a faptului că elitele nu vor alte elite, ci doar susţinători care să le ridice şi mai mult soclul. Dar dorinţa populară chiar nu e un argument (poate doar politic). Acei 322 au fost aduşi de mai mult de o jumătate din „poporul” multinvocat. M-am simţit trădat doar de voturile PNL-ului. e puţin altceva, sînt mai puţini.
3. Agenda falsă. Anularea dezabterilor reale în spaţiul intelectual. Continuu să cred că forţa de manipulare a unui grup restrîns de intelectuali a determinat o situaţie tristă în pesiajul dezbaterilor de la noi. Reacţia disproporţionată faţă de orice atac, orice reproş, orice recenzie negativă chiar din partea grupului humanitas-dilema-gds. Partea onorabilă a intelectualităţii s-a autoizolat de potenţialii parteneri de dezbateri.
Dau cel mai recent exemplu. Raportul Tismăneanu. Nu a fost discutat în esenţă mai deloc. Toată lumea bună s-a raportat la mîrlănia lui Vadim Tudor şi cam atît. NU prea a fost citit acel document care, cel puţin la capitolul „cultură” este redactat cu o naivitate şi o lipsă de acurateţe de-a dreptul jenante. Apoi, există acolo condamnări avîntat ideologice ale oricărei urme de stînga, care pur şi simplu discreditează documentul. un text pe această temă a publicat Ciprian Şiulea în Timpul. Nu sînt de acord cu toate observaţiile, dar este unul dintre puţinele texte în care se simte adevăratul subiect „intelectual” al anului.
Persistă impresia că mulţi intelectuali români stau şi se perie reciproc într-un mediu închis şi într-o linişte mormîntală şi că, din cînd în cînd, se iau de mînuţe şi fac horă în jurul Casei Poporului. Dar cam atît.
4. Urmează reproşul anulării stîngii. Este în primul rînd vina intelectualilor cu această pulsiune ideologică că nu au reuşit să se impună. Deşi în ultimii ani există semne că ar exista voci interesante în această direcţie. Vor deveni valabile atunci cînd discursul cu sclipici de bursă în străinătate se va concretiza în texte memorabile de critică adaptată societăţii româneşti.
O stîngă românească trebuie să-şi asume riscul unor lupte ideologice dure, bine articulate, cu teme clare. Deja fac alergie cînd văd că toţi se rezumă la crectitudinea politică, ecologism şi două trei chestii de bioetică.
5. Hipnoza mediatică.
Intelectualii români nu luptă pentru lărgire propriului cîmp cultural, ci luptă mai ales pentru a intra în spaţiul mediatic. Se plăteşte mai bine (muncile umaniste mai ales sînt plătite mizerabil în ţara asta), asta ar fi o explicaţie. Dar am impresia că intelectualul român rîvneşte prea mult la autoritate mediatică, în locul autorităţii cîştigate prin scris, prin opinii elaborat formulate.
De cealaltă parte, există o întîrziere în reacţie faţă de actualitate. Intelectualul român se situează mereu undeva la mijloc, pozînd în monah scolastic în mijlocul nebunie media şi invers. Sînt prea mult preocupaţi de poză şi de imagine.
Mai sînt şi altele, precum dezintegrarea spiritul universitar de competiţie, lipsa revistelor de prestigiu care să legitimeze titulatura de intelectual, salariile mizerabile din instituţiile din care se recrutează de obicei grosul intelectualilor etc. Dar aştept şi observaţiile voastre şi revin dacă este cazul.
