Patriarhul… premier? Şi dacă nu el, atunci cine?
Preşedintele nu-l vrea pe Klaus Johannis. Opoziţia nu vrea pe nimeni altcineva. Tehnocrat sau politician, indiferent ce ar propune preşedintele, răspunsul celor trei partide ale bizarei majorităţi liberal-socialistă cu accent maghiar este acelasi. Un „nu” raspicat, fără compromisuri, fără nuanţe, fără explicaţii coerente.
În tot timpul ăsta cu toţii, de la dreapta la stânga, se lamentează că nu e buget. Neavând buget, nu-s nici bani de la FMI. Fără bani de la FMI ne cam paşte dezastrul. Sugestia apocalipsei financiare şi a colapsului politic se insinuează parşiv în declaraţiile candidaţilor şi în comentariile analiştil0r. Poporul vede, se închină, îi blesteamă şi îşi scuipă în sân ca pe vremea ciumei lui Caragea.
Şi unora şi altora le e teamă că un eventual guvern instalat de adversari ar putea să îşi prelungească viaţa mult după alegerile prezidenţiale. Să fim serioşi, Mircea Geoană nu moare de dragul lui Johannis. E cumva nedemn pentru un ditamai partidul să piardă iniţiativa când avem de-a face o chestiune atât de importantă cum este nominalizarea pentru funcţia de premier. Respectul de sine al PSD suferă deja de inaniţie. Nominalizarea lui Johannis a mai consumat un pic din provizia de vitamine.
Acestea fiind zise, nu cred că există cineva care să creadă că un eventual guvern Johannis va supravieţui mai mult de câteva luni. Fie că domnul Geoană va fi preşedinte fie că nu.
De cealaltă parte, preşedintele şi apropiaţii săi nu îşi permit să îşi lase în prag de alegeri adversarii să câştige confruntarea pentru guvern. Asta pentru că alianţa PSD-PNL , deocamdată la stadiul de concubinaj, ar putea să capete substanţă. În PNL sunt destui care iau cu lămâie această asociere cu Ion Iliescu şi Marian Vanghelie. Dar promisiunea guvernării, a accesului la resurse face ca micile greţuri să treacă repede. Or tocmai asta încearcă să prevină strategii din jurul lui Traian Băsescu şi ăsta e motivul pentru care în ultima vreme îl auzim pe preşedinte vorbind din ce în ce mai des de o alianţă de dreapta.
România are nevoie de un guvern cât de cât stabil şi legitim. Fie el şi unul cu mandat limitat. Problema stă în numele celui nominalizat. Johannis, Croitoru, cu atât mai puţin Negoiţă, nu sunt nume care să câştige încrederea taberei adverse. Coaliţia Grivco sau ambiţiile preşedintelui, indiferent cum vreţi să numiţi forţa care va nominaliza în cele din urmă un şef al guvernului cu şanse de succes trebuie să câştige încrederea celeilalte tabere. Pentru că asta e problema majoră a momentului. Are un nume şi acela e „criză de încredere” . E prea multă suspiciune între cele două tabere pentru ca orice funcţionar sau ales, oricât de independent ar fi, să nu fie bănuit că urmează ordinele cuiva. Aşa că soluţia trebuie să vină din afara mediului politic şi a instituţiilor statului.
În momentul ăsta e doar o singură persoană care întruneşte condiţiile de mai sus: Patriarhul Daniel, al Bisericii Ortodoxe Române. Deşi este la rându-i, un mic mogul de presă, Patriarhul cu greu poate fi bănuit că urmăreşte cine ştie ce carieră politică sau interese ascunse. Aspiraţiile sale sunt cumva mai înalte decât o banală funcţie lumească, fie ea şi aceea de şef al guvernului. Legitimitatea sa şi statura morală sunt destul de greu de contestat iar celor două tabere le-ar fi teribil de greu să îl acuze pe capul bisericii majoritare că face cine ştie ce jocuri politice. Mai mult, prezenţa sa în fruntea executivului le-ar permite pesediştilor şi pedeliştilor să colaboreze din nou sub masca „unităţii naţionale”. PSD şi-ar primi mult-râvnitul minister de interne ceea ce ar limita dimensiunile unui eventual scandal al fraudelor electorale. Si, cel mai important, s-ar reusi adoptarea unui buget pentru 2010.
Există chiar şi un precedent, nu tocmai fericit, e adevărat. Acela al lui Miron Cristea, primul patriarh al BOR, cel căruia regele Carol al II-lea îi încredinţase la un moment dat conducerea guvernului. Sigur or mai fi alţi posibili candidaţi care să corespundă complicatei fişe de post pe care o alcătuiesc partidele pentru şeful guvernului însă eu, unul, nu reuşesc să îi identific.
