Pentru Medgidia, cu recunoştinţă şi regret
Am fost miercuri la Medgidia să-mi lansez cartea, Medgidia, oraşul de apoi. Le mulţumesc celor care au fost de faţă şi celor care n-au putut veni, dar care mi-au transmis prin cei cu care m-am întîlnit un gînd de bine.
La dus, pe ziuă, am pilotat-o pe doamna mea cu destulă precizie prin oraş. La plecare, pe întuneric, nu m-am mai descurcat cu străzile din partea de sus a oraşului, cele care duc la podul de peste canal. Reperele mele din copilărie au dispărut ori s-au schimbat. Dar cînd la venire am intrat în biblioteca oraşului am recunoscut acel miros pe care îl ştiam de cînd aveam vreo nouă-zece ani şi mă duceam să iau cărţi cu împrumut de acolo. Asta m-a topit şi m-am trezit, cînd m-am dus să-mi cumpăr ţigări din piaţă, că dau bună ziua fiecăruia dintre cei cu care mă vedeam, aşa cum făceam în copilărie, cînd eram „bucureşteanul” care venea în vacanţă şi bunicul meu, care se cunoştea cu toată lumea din oraş, mi-a explicat că aici trebuie să le spun tuturor „bună ziua”, nu ca la Bucureşti.
N-am apucat să mă plimb prin oraş şi din cauză că nu mai există vechiul pod de peste canal care lega centrul oraşului de gară, n-am avut cum să ajung pe lumină la casa unde au stat cu chirie bunicii mei şi nici la cele învecinate, să aflu ce mai fac prietenii mei din copilărie: Magla, Răpai, Coti, Marinică, Machidonu ăla Mic, Gelu, Castron, Iepure. Nici unul dintre ei nu le avea cu cititul şi nu sînt sigur că ne-am fi recunoscut după aproape 40 de ani, dar pentru că în Medgidia nu mai există podul peste canal care lega, pe strada principală gara de centru, n-am putut ajunge nici măcar la gară. Pentru cei care au uitat, asta e una dintre facerile de bine ale ceauşismului, cu dedicaţie pentru Medgidia.
