Petre M. Iancu: ”Rusia a provocat război în Europa și nu e clar defel unde i-ar putea ajunge oștirile”
Vestul față cu faptele și pretențiile teritoriale ale Rusiei
În pericol nu e doar restul Ucrainei. Ci, conform pretențiilor lui Putin, tot ex-imperiul rus, inclusiv Republica Moldova. Și republicile baltice. Poate, cine știe, și România, și restul Europei. S-a înțeles acest pericol în vest?
Câte ceva, da. În reacție la ceea ce a estimat a fi fundamentala schimbare a situației create în dreptul internațional de recunoașterea de către Rusia a independenței celor două teritorii ucrainene separatiste din estul Ucrainei, cancelarul german Scholz a anunțat înghețarea provizorie a proiectului Nord Stream II.
În fine, vor spune mulți. Ce mult i-a trebuit. Or, nu e nici pe departe destul.
Germania va căuta alte metode de asigurare a necesarului energetic al Republicii Federale. Bravo. Ar fi fost culmea să nu se realizeze și la Berlin ce impact devastator ar fi avut între aliații ei orice altceva.
În lumea liberă, în care-i ancorată încă, valoric, Germania, nu s-au înțeles nici până acum deceniile de flirt netulburat al Berlinului cu Moscova, mai întâi cu imperiul totalitar sovietic, apoi cu o Rusie tot mai autoritară, mai represivă și mai sângeroasă acasă, și mai expansivă și agresivă pe harta lumii.
Cum nu s-a înțeles nici vexarea țărilor situate între Germania și Rusia, ocolite de proiectul de gazoduct schröderian. Ori politica amplificării perpetue (economice nerezonabile) a dependenței energetice germane de un astfel de imperiu, devenit al răului, de când Putin se ocupă de refacerea imperiului țarist. Și de oprimarea și reprimarea popoarelor care aleg liber, precum cel ucrainean, asocierea la valorile libertății, respingând ofertele toxice de tutelă moscovită.
În cauză nu e doar Ucraina. În pericol acut e și Republica Moldova. Care, împreună cu Georgia și cu republicile baltice a făcut parte din imperiul rus al țarilor. Imperiu, la care Putin ridică acum oficial, pretenții, după cum reiese din alocuțiunea lui, care a prefațat ieri înjunghierea cartei ONU și a dreptului internațional prin recunoașterea independenței statelor separatiste, create tot de Putin, cu mercenari, în estul Ucrainei dezmembrate de forțele sale armate.
România oare ce-a făcut că să împiedice o eventuală înghițire a micul teritoriu basarabean, poate și a Bucovinei de Nord, de către resuscitatul colonialism rusesc, în urma unei eventuale cotropiri a întregii Ucraine sau a unora din părțile ei? Unde e președintele Iohannis? Crede că reacțiile critice verbale ajung? După rateul afgan și eșecul cataclismic al diplomației occidentale date în repetate rânduri de rușine la Moscova, crede oare șeful statului român că se poate bizui doar pe americani, pe Uniunea Europeană și NATO? Dar șefa statului moldovean?
Germania și boala cronică a raporturilor ei cu Moscova
Față de Rusia, Germania are de mult un complex. L-a dezvoltat în formă incipientă după neașteptata victorie a Rusiei în fața lui Napoleon. I s-a înrădăcinat aparent inextricabil din pricina bătăii soră cu moartea pe care a trupele hitleriste au luat-o în cel de-al Doilea Război Mondial la Stalingrad și aiurea. Situația nu s-a ameliorat prin ocupația rusă a părții răsăritene, comuniste, a Germaniei divizate după 1945.
Disciplinată pe de o parte, leneșă pe de alta, elita ei politică și culturală a evitat, în genere, să se confrunte cu propriul ei daimon, cel adânc refulat. A permis astfel barierelor ei lăuntrice, parțial inconștiente, să lase lucrurile să treneze. Și să-i agraveze boala, măcinându-i relațiile nesănătoase întreținute de peste o jumătate de veac cu Kremlinul.
Tergiversând adoptarea unei atitudini nete și a unei clare politici de disuasiune, Germania a stimulat deriva autoritară și neoimperialistă a Rusiei, transformându-și, implicit, complexele proprii, în răni supurânde ale Europei și ale întregii lumi libere.
Cea din urmă nu se poate perpetua dacă e condusă irațional. Sau totalitar. Și în răspăr cu realitățile. Care, când se sitează prea departe de judecata cumpănită, forțează democrațiile duse cu capul fie să moară, fie să-și revină, să le ia în considerație și să se adecveze psihologic, politic, economic, realității obiective.
Într-un târziu, Scholz pare să fi înțeles o parte din ce trebuia să priceapă. Și-anume că e sinucigaș în lumea în care Berlinul vrea să-și asume un rol conducător, potrivit importanței sale economice, să tolereze, prin absența unei reacții juste, comprehensibile și a unor măsuri punitive serioase, aruncarea în aer a ordinii mondiale. Și faptele smintitoare ale unei Rusii smintite de Putin și propulsate pe calea neoimperialismului de secol XIX.
Realitatea contondentă sugrumând vestul azi
Occidentul se confruntă pe de o parte tiranii ca Putin care, cot la cot cu mișcarea neototalitară, woke, profită din plin de pe urma slăbiciunilor inerente lui, De lumea liberă e, în genere, cu atât mai ușor să profiți, cu cât liberalismul, care-i constituie inima, e axat pe rațiune și progres, fiind naturaliter perfect conștient de limitele amândurora.
Prin însăși natura lui, liberalismul e, deci, sceptic și autocritic, îndoind-se permanent de propriile sale soluții, pe care le examinează critic, judecându-le prin adecvarea la realitate și compromis: cu ajutorul logicii, a experienței, a dezbaterii și dialogului liber, reflectând experiența.
Liberalismul are deci mari probleme în a discerne între dușmanii săi implacabili și criticarea sa legitimă și constructivă. Întrucât asemănările dintre cele două ipostaze, în fond radical diferite, dar nu lipsite de înșelătoare similitudini sunt mari, confuziile îi vin, în această sferă, la îndemână. La fel, îi vine ușor să încurce un dialog onest cu unul al surzilor. Or, persistența în aceste confuzii încurajează arbitrariul, recursul la forță, capitularea rațiunii.
Liberalismul e însă forța și rațiunea de a fi Occidentului. Care are de ales. Ori își bagă mințile în cap și revine credibil la valorile prorpii, apărându-le deopotrivă hotărât și eficient, ori se va duce de râpă, cum i-a prezis la începutul veacului trecut Oswad Spengler. Și n-a fost singurul.
A venit timpul ca și Germania și anglosfera și restul Europei să înceapă să-și salveze democrațiile liberale, disociindu-se net de vrăjmașii lor interni și externi. A venit timpul ca vestul să înceteze să mai dea apă la moară forțelor ostile și nihilismului antiamerican, antioccidental, antidemocratic, anticapitalist și să redescopere disuasiunea. A venit timpul să anihileze tot ce împiedică democrațiile să ia măsurile autodefensive necesare.
În cauză sunt, nu în ultimul rând, și acele mișcări aparent progresiste, ale căror utopii și politici identitare sunt fundamental incompatibile cu valori apusene esențiale, ca libertatea individuală, ca libertatea de opinie și exprimare, ca libertatea presei și ca respectul veritabil (nu condiționat, ori ipocrit și fals) față de egalitatea în drepturi a tuturor.
Or, pe acest drum al salvării democrațiilor occidentale și al resuscitării ordinii mondiale, e nevoie de un larg buchet de măsuri și sancțiuni economice, financiare, politice și militare.
Încât măsura anunțată de Germania privind înghețarea proiectului Nord Stream II nu e nici pe departe suficientă. Cum nu e suficient recurusl la tactici ale struțului. Nu e destul ca, la București și Chișinău, dregătorii să dea comunicate și să stea, concomitent, cu capoul în nisip, consternați, șocați, petrificați, ca în fața șarpelui care-i hipnotizează. Ori să dea bir cu fugiții. La urma urmei, Rusia a provocat război în Europa și nu e clar defel unde i-ar putea ajunge oștirile. Miza e libertatea tuturor europenilor.
Sursa: Petre M. Iancu/Facebook
