Portretul liberalului clasic adus la zi


    Evit să comentez cărţi despre doctrine sau de istorie a doctrinelor politice, deoarece nu stau bine cu bibliografia la zi. Dacă o asemenea carte îmi place şi îi cunosc autorul sau autorii îi(le) spun că mi-a plăcut. Asta pentru că aidoma cărţilor de bucate destinate bucătarilor profesionişti, cărţile de doctrină politică sînt în tot mai mare măsură destinate unei categorii restrînse de cititori, nu publicului larg. Treptat limbajul se specializează, iar disputele pe teme doctrinare se poartă între universitari şi liber profesioniştii politologiei. Cele ce urmează sînt simple observaţii de lectură, nesistematizate.
    Mă aşteptam cînd am deschis „Reconstrucţia dreptei” de Valeriu Stoica şi Paul Aligică să mă scufund într-o plicticoşenie ritoasă, drept care mă simţeam îndreptăţit să renunţ la ea, oricînd. Or cartea e cît se poate de primitoare şi e, vădit, scrisă în aşa fel, încît să nu-ţi vină s-o închizi. Cu condiţia să o fi deschis. E o istorie a liberalismului şi totodată o încercare a autorilor de a desfunda accesul cititorilor la liberalismul clasic şi de a-i familiariza cu urmaşii săi. Regret că dnii Stoica şi Aligică nu au luat în discuţie în cartea lor cîteva dintre contribuţiile liberalilor români interbelici, adepţi ai pieţei libere şi care reproşau practicienilor liberalismului autohton, că voiau protecţie de la stat pentru dezvoltarea pieţei româneşti. Aş mai avea şi anumite semne de întrebare despre raporturile dintre bibliografia de la sfîrşitul cării şi autorii citaţi. Mai precis unii dintre autorii citaţi în carte nu se regăsescîn bibliografie, iar unii dintre autorii prezenţi în bibliografie, nu apar şi în carte. Mă rog, asta are mai puţină importanţă, în comparaţie cu ceea ce vrea şi reuşeşte să fie „Reconstrucţia dreptei” Adică, pe de o parte un fel de abecedar pentru liberalii autohtoni, iar pe de alta o carte polemică despre evoluţia liberalismului. Nu pot să nu le dau dreptate autorilor care spun că liberalii români nu (prea) ştiu de ce sînt liberali. Şi de asemenea găsesc că e lămuritoare imaginea pe care cei doi o propun despre capitalism. Mai precis despre funcţia progresistă a capitalismului şi despre capacitatea sa de a răspunde nevoilor societăţii. Liberalul sau persoana cu înclinaţii liberale e un personaj care ştie că de fapt nu ştie mare lucru despre ceea ce îi rezervă viitorul, dar asta nu-l leagă de mîini şi de picioare, ci îl provoacă la o atitudine prospectivă. Aşa se face, susţin Stoica şi Aligică în „Reconstrucţia dreptei” că stînga a preluat atitudinea şi argumentele liberalilor şi că, la rîndul lor liberalii s-au pulverizat într-un modernism uneori lipsit de viitor. Stoica şi Aligică scriu în cartea lor şi despre ciocnirea civilizaţiilor şi despre pericolele care pîndesc  din interior civilizaţia noastră, cu valorile ei fundamentale şi despre şansele ei de a supravieţui în faţa fundamentalismelor de tot felul. Cu unele excese, care ţin de încercarea autorilor de a revigora în România liberalismul clasic, nu poţi totuşi să nu te laşi cucerit de portretul liberalului de azi care contează, sau ar trebui să conteze pe propriile sale puteri şi care chiar dacă nu ştie cum va fi viitorul, se străduieşte să-i găsească aproximări apropiate. Iar dacă se înşeală în aceste aproximări, nu se încăpăţînează, ci ia lucrurile de la capăt, nu ca deţinător vremelnic, dezamăgit, al adevărului, ci ca un explorator al adevărului care nu e în trecut, ci aşteaptă să fie descoperit, pas cu pas, în viitor.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here