Povestiri pe unde scurte (3) N.C.Munteanu apare la Bucureşti

octombrie 18, 2009 0

Imediat după Revoluţie, vedeam la Bucureşti oameni despre care nu-mi închipuiam că-i voi cunoaşte vreodată. În perioada aceea am făcut interviuri cu unii dintre românii exilaţi care se întorseseră în ţară, cei mai mulţi în vizită. Dar şi cu români care trăiseră într-un soi de exil intern. Primiserăm la România literară nişte reportofoane, donaţie. Unul l-am luat eu, cu două casete pe care le-am tot folosit pînă s-au stricat benzile din ele.  La Congresul Scriitorilor din primăvara lui 90, au venit din Franţa Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Mulţi se aşteptau să apară şi Paul Goma, dar el nu voia să audă nici de congres, nici de noua putere din România. Congresul s-a ţinut la Sala Palatului, iar Monica Lovinescu mi-a spus atunci, pentru România literară, că nu se aştepta ca scriitorii să vorbească la tribună aproape numai despre revendicări sindicale, nu şi despre colaboraţionismul cu regimul Ceauşescu, nici despre vina tăcerii complice. Înaintea lor însă vine în Bucureşti pe neanunţatelea Neculai Constantin Munteanu şi apare în redacţia României literare. Adică, din punctul meu de vedere, intră în biroul lui Roger Câmpeanu, în care eram mai mulţi şi discutam politică, un tip zîmbitor, nici înalt nici scund, cu o geacă de piele, zice „Bună ziua” şi se reped cîţiva la el: „Ce faci, Nae?!” într-un amestec de veselie şi  mirare bucuroasă din care, împreună cu vocea noului venit, pe care am recunoscut-o prin comparaţie cu cea de la radio,am dedus că era Neculai Constantin Munteanu. Părea stingherit de propria lui faimă de „al dumneavoastră Neculai Constantin Munteanu” şi încerca să pună o barieră de umor înaintea patetismelor cu care era întîmpinat, dar nu fără o ironie muşcătoare, cînd era cazul. Venise în ţară, ne spunea, cu gîndul să se stabilească aici definitiv. Am fost printre ultimii care au dat mîna cu el: „Romancierul nostru favorit la Europa Liberă!” îmi spune NC-ul după ce i-am zis cum mă cheamă, încît aproape că am înlemnit de fericire. De atunci a apărut între noi o relaţie aparte, pe care aveam s-o verific mai tîrziu de nenumărate ori dinspre partea lui. Omul tolerant pe care l-am auzit spunînd: „Să fie pentru penultima oară!” vorbă pe care am folosit-o şi eu – citîndu-l – în exercitarea funcţiilor de şef pe care le-am avut, inclusiv aceea de şef al Biroului din Bucureşti al Europei Libere, era cum nu se poate mai riguros cu sine însuşi. În România îşi începea programul de la cinci dimineaţă, cînd ieşeau primele ziare. A candidat din partea PD-ului pentru Senatul României şi nu i-a sărit ţandăra cînd s-a trezit pe un loc neeligibil pe listă. A mai candidat o dată, susţinut tot de PD, pentru preşedinţia TVR, şi s-a retras cînd au apărut atacurile la orientarea lui sexuală. Avea să recunoască public peste cîţiva ani că e homosexual, cu regretul că n-a făcut-o mai dinainte. Acest om extrordinar avea să se întoarcă în Germania, unde se exilase pe vremea lui Ceauşescu, după o experienţă de peste un deceniu într-o Românie în care nu şi-a găsit locul. Îşi cumpărase aici un apartament pe care l-a vîndut în pierdere la plecare şi, în ciuda faptului că în Germania îl aştepta o viaţă de anonimat, spre deosebire de celebritatea din ţară, a preferat condiţia de anonim printre nemţi aceleia de celebritate muşcată de cur printre români.

VoxPublica
VoxPublica
Lasă un răspuns

Your email address will not be published.