Preşedintele nostru, dl Băsescu, a făcut o preteriţie la GDS
Am înţeles dintr-o postare a colegului şi amicului Cristian Pătrăşconiu că preşedintele nostru actual, dl Traian Băsescu, a fost pe la GSD. Mă bucur c-a făcut-o. E drăguţ la GDS. Şi, în fond, dl Băsescu e un mare cititor de cărţi de la Humanitas aşa că sigur a profitat de ocazie şi a trecut pe la Librăria din fundul curţii şi şi-a cumpărat cîte ceva, s-a fotografiat cu cititorii, a strîns mîini şi a împrăştriat zîmbete, călduroase şi sincere bineînţeles. Deşi, pe de altă parte, poate că ar fi trebuit totuşi să primească un Platon, o reeditare de-a lui Toqueville măcar, că aşa am observat că se face cînd trece preşedintele prin zonă: îi dai o bundiţă, un castron cu motive zoomorfe, un calup de caşacaval afumat, ceva face omul acolo, în ograda supusă vizitei. Sau măcar, dacă n-are la îndemînă cadouri, caută gospodarul, se uită prin preajmă, şi tot găseşte o oaie să i-o dea preşedintelui s-o tundă. C-aşa-i românul, fire primitoare şi darnică, mai ales cu eco-turistul occidental şi cu preşedintele. Putea aşadar, zic şi eu, să i se dea o carte la răsfoit, dacă oi nu se găseau pe la Humanitas, că pînă la urmă, fie că tunzi o oaie, fie că răsfoieşti un Toqueville, cam tot cu aia te alegi. În fine, mă iau cu sentimente naţionale şi cu digresiuni despre animalele noastre tradiţionale şi pierd din vedere subiectul pentru care m-am deranjat să scriu.
Aşadar, zice la un moment dat dl. preşedinte, parcă mi-l şi imaginez acolo, pe canapea, înconjurat de intelectuali, vorbind destins şi natural şi sincer, aşa cum numai domnia sa ştie s-o facă, şi vorbele lui tăind fumul gros de ţigară pentru a ajunge la inimile şi în minţile celor prezenţi. Îmi pare aşa de rău că n-am fost şi eu de faţă. Nici nu ştiţi cît de rău îmi pare! Offff, iar mă iau cu digresiuni!
Deci, stătea preşedintele nostru pe canapea, sau pe fotoliu, cine ştie, că n-am fost acolo şi Cristi Pătrăşconiu nu precizează, şi la un moment dat zice: „Mie îmi e uşor să mă împac cu această clasă politică care refuză reforma, dar nu vreau s-o fac.” Dintr-o dată împietresc! Sigur nu acolo, pe loc, fiindcă aşa cum v-am zis, n-am participat, dar împietresc aici acasă, în fotoliul din care scriu. Şi-mi zic apoi în sinea mea: „Vai, cum adică? Domnule preşedinte, nu se poate aşa ceva! Cum puteţi să spuneţi că vă e uşor? Păi, dacă v-ar fi uşor, ar putea s-o facă oricine, iar dumneavosstră, nu sînteţi oricine! Dumneavoastră sînteţi preşedintele nostru, al poporului strîns unit în jurul intelectualilor şi al celor ce vor binele, propăşirea şi modernizarea României!” Încerc să mă liniştesc puţin, mă duc pînă la bucătărie, beau un pahar cu apă minerală.
În fine, mă mai calmez şi cum încercam eu să mă adun, mă uit şi văd o bibliotecă. A mea. Chiar în faţa fotoliului. Şi-atunci îmi pică fisa! Da, domnule preşedinte îmi zic în sinea mea, erau singur acasă, vă daţi sema, altfel nu-mi ziceam în sinea mea, ci cu glas tare, da, domnule preşedinte, e preteriţie ce-aţi făcut dumneavoastră. Preteriţie curată. Pentru cei ca şi mine, care ţin mult la preşedintele nostru, şi care-l respectă, dar sînt totuşi, din motive întemeiate, puţin deprinşi cu figurile retorice precizez că preteriţia – se citeşte cum se scrie – e acea figură retorică prin care, într-o aceeaşi frază spui tocmai inversul a ceea ce afirmi. Cum ar veni, ceva de genul: „aş putea să te consider lipsit de cultură, patibular şi ipochimen, dar faptul să sînt un tip de bun simţ mă împiedică s-o fac”. E evident că tocmai ai făcut-o! Simplu! Fireşte că-i paradoxală jucăria asta lingvistică în care poţi să spui ceva spunînd că n-ai vrut să spui ceea ce tocmai ai zis.
Dacă eram la televizor, băgam puţină publicitate ca să vă las să vă jucaţi cu preteriţia prin casă, cu cei apropiaţi, dar aşa, fiindcă scriu, trebuie să continui. În tot cazul, politica a folosit preteriţia şi o va folosi din plin şi bine face, că-i zăpăceşte pe oameni şi-i derutează pe adversari. Pe de altă parte, preteriţia are şi părţile ei nasoale; logic vorbind, e un fals ordinar fiindcă foloseşte acelaşi termen în două sensuri în aceeaşi frază, deci amestecă discursul cu metadiscursul. Revenind acum puţin la vorbele preşedintelui nostru actual, dînsul a spus că „i-ar fi uşor să se împace cu clasa politică, da nu vrea”. De ce nu vrea? Păi, fiindcă are principii care nu-i permit să se împace. Păi, dacă are principii care nu-i permit să se împace înseamnă că nu i-ar fi uşor să le încalce, deci să se împace cu clasa politică. Dar el zice că i-ar fi uşor. Hopaaaa zic, scuip de trei ori în sîn, văd că nu iese la cîntar.
Aşadar, din două una: dacă preşedintele nostru Traian Băsescu ar avea principii, înseamnă că ia-r fi greu să se împace cu clasa politică actuală. Dacă n-ar avea, i-ar fi uşor. Nu e posibil şi să ai principii solide şi să-şi fie uşor să le încalci în acelaşi timp. Cum ar spune Aristotel, Dumnezeu să-l ierte, nu poţi să şi afirmi şi să şi negi ceva, în acelaşi timp. Aşadar, ca să nu-l cotrazic nici pe Aristotel, dar mai ale pe dl Băsescu, preşedintele nostru, eu m-am decis în felul următor: e clar că preşedintele nostru a făcut o eroare de limbaj. El a vrut de fapt să spună că i-ar fi greu să se împace cu actuala clasă politică care refuză reforma, dar dacă vrem noi, întelectualii, poporul, o s-o facă şi p-asta, ce nu face el pentru popor? Se ia de piept şi cu Aristotel, nu numai cu reacţionarii ăştia din politica Românească, pe care i-as putea numi patipulari si i-as trage in tepe in Piata Victoriei, dar fiindca am bun simt in exprimare si sint un om blind si pasnic, n-o fac. Hai că m-am mai liniştit!
