…propunere indecenta: Basescu – DA, PD-L – NU!
…faptul ca am renuntat la iluzii nu inseamna ca am renuntat si la idei. Faptul ca ne-am pierdut increderea in clasa politica nu inseamna ca nu putem incerca macar sa o manipulam in folosul nostru. In realitate, pierderea iluziilor prezinta unele avantaje: iti ingaduie sa privesti scena politica sine ira at studio, fara iluzii dar si fara patima. Iti ingaduie s-o privesti ca pe o tabla de sah, unde pionii si regele si nebunii pot fi mutati de colo pana colo. Sau macar influentati. Care ar fi deci cea mai buna solutie pentru noi, acum, luand in considerare starea de fapt? Asa, la rece, lasand pentru moment la o parte orice alte considerente mai mult sau mai putin morale.
Sa o luam babeste, de la Ana are mere: avem un presedinte sustinut de catre unul sau mai multe partide, un legislativ in care unul sau mai multe partide poseda o majoritate absoluta sau relativa (uitati pentru moment problema bicameralismului), si un executiv care, in teorie, ar trebui sa respecte componenta majoritatii parlamentare, insa in practica n-o prea face. Cred ca una dintre marile noastre probleme este ca ne-am obisnuit sa gandim toate aceste componente ca fiind intim interconectate, cand, in realitate, legaturile dintre ele sunt mai mult decat firave. Presedintele nu vine la pachet cu executivul, executivul nu face intotdeauna casa buna cu legislativul, legislativul se poate afla la cutite cu presedintele, s.a.m.d. In fapt, daca ne uitam la istoria post-decembrista a Romaniei vom constata ca legaturile dintre si din interiorul acestor componente au fost mai degraba antagonice decat armonioase. Pe sarite: Ion Iliescu s-a certat cu Petre Roman si-a chemat minerii, s-a impuns cu Adrian Nastase, Radu Vasile s-a baricadat in Palatul Victoria pana cand a realizat absurdul situatiei unui premier fara minsitri, cei 322 au incercat sa-l debarce pe Basescu, avem acum un guvern minoritar si provizoriu care, insa, poate rezista oricarei motiuni de cenzura, etc.
Si-atunci de ce ne incapatanam sa gandim intr-o paradigma care nici macar nu se bucura de girul realitatii? De ce sa nu inclinam, dimpotriva, ghidonul in directia in care realitatea tinde sa se prabuseasca? Daca antagonismul pare sa fie regula, de ce sa nu il impingem pana la ultimele limite? Cand Jefferson se gandea cum ar putea scapa viitoarea constitutie a USA de primejdia intereselor partizane, a inteles ca solutia preventiei e utopica. Singura modalitate era inmultirea acestora pana la punctul la care se vor contracara si verifica reciproc.
Cum s-ar putea aplica asta hic et nunc? Simplu: avand grija ca presedintele sa nu aiba un executiv pe care sa se poata baza si nici un legislativ cu care sa lucreze! Pe cand era la primarie, Traian Basescu le cerea consilierilor un Consiliu general cu care sa poata lucra. Ce-a facut cu el odata ce l-a obtinut, se cunoaste. Greseala adversarilor sai de pana acum a fost ca l-au subestimat pe presedinte. De fiecare cand l-au atacat frontal au muscat tarana. De fiecare data s-au ridicat, scuipand si injurand, si-au luat-o de la capat, repetand aceleasi greseli.
Obsedati de Basescu, adversarii sai n-au mai vazut padurea din cauza copacilor: punctul slab al presedintelui nu este, cum s-a vehiculat, chiar presedintele. Punctul slab al presedintelui este PD-L. Partidul a crescut nemeritat, pe spinarea lui Basescu. A ajuns la guvernare pe spinarea lui Basescu. A refuzat sa se reformeze, iar presedintele n-a vrut sau n-a putut s-o faca. Atunci cand a avut ocazia de-a merge pe propriile picioare, de a-si creste proprii lideri care, la o adica, sa poata prelua conducerea partidului, n-a facut-o. Emil Boc n-a reusit nicidecum – fie pentru ca n-a vrut, fie pentru ca a fost prea timorat de riscurile implicate – sa-si mute radacinile de la radacina „marelui stejar”. PD-L nu exista. El este doar umbra lui Basescu, dupa cum Romania Mare e umbra lui Vadim. Daca unul dintre cei doi dispare maine, partidul ombilicat va disparea si el.
Sa nu mergem, insa, cu gandul atat de departe. Propun, la rece, o solutie mai simpla. Traian Basescu trebuie ajutat sa castige alegerile prezidentiale. Cum ai da-o, cum ai suci-o, ramane candidatul cel mai decent din aceasta cursa. In plus, rolul de taune care bazaie si nu lasa clasa politica sa doarma, i se potriveste de minune. Exista, insa, o formatiune politica pe care n-o tulbura din somn- PD-L. PD-L trebuie asadar sa piarda alegerile, nu Basescu!
Un Basescu fortat sa coabiteze pentru ultimii ani de mandat cu un legislativ pe care nu-l poate controla si un executiv care nu plezneste din calcaie „sa traiti” la fiecare sugestie prezidentiala, un Basescu traind cu istoria privindu-l sfredelitor peste umar, va fi un Basescu obligat sa se reinventeze, daca va vrea sa ramana in manualele de istorie. Si vrea. Si-o va face. O poate face. O va face cu sau fara PD-L. Preferabil, fara.
Pentru ca estimp, PD-L va trebui sa se reformeze sau sa dispara: fie la guvernare, cu PNL pe post de vioara intai, fie in opozitie. Oricum, inainte de a mai scoate triumfator capul in lume, trebuie sa se spele de pacatele adunate in ultimii ani. Cum o face, e treaba lui. Treaba lui Boc, treaba cui o vrea, dar nu a noastra. Noi nu avem decat a muta piesele in directia potrivita, lasand mai apoi antagonismele sa-si faca treaba la care se pricep cel mai bine, i.e., sa vare zazanie.
Poate asa, ignorat de harmalaia generala, apuca si PNT-CD o gura de oxigen si incepe durerosul proces al recuperarii.
Sah mat?
