Şcoală de corecţie pentru şoferi

septembrie 3, 2008 0

Înainte de orice, Ronin a avut dreptate: poliţiştii sârbi sunt cei mai răi, chiar dacă am scăpat de ei fără şpăgi sau amenzi. De altfel, toată Serbia, dacă eşti şofer, e un coşmar. Dar să revin la momentul în care am lăsat povestea. Din Vama Veche am plecat întins către Budapesta, drum care mi-a luat cam 17 ore, dintre care jumătate petrecute între Piteşti şi Nădlac, pe frumoasele şi înghesuitele drumuri ale patriei. Nici în România, nici în Ungaria n-am văzut caschetă de poliţist. După două zile de muzică bună la Sziget, volanul maşinii a tras spre Croaţia. A fost să fie Dubrovnik.
Să zicem că acum m-ar întreba cineva “Merită să mergi acolo în vacanţă?”. I-aş răspunde că oraşul vechi, cetatea, e musai de vizitat, dar popasul nu trebuie să fie mai lung de o zi-două. Dacă vrei plajă, şi trebuie să vrei, prea e frumoasă Adriatica, trebuie să iei lecţii de la vreun fachir, altfel nu poţi înfrunta stâncile care împânzesc coasta, iar preţurile la Dubrovnik ar face Mamaia să roşească de invidie ca o domnişoară prinsă în vizită la Batalionul 6 Infanterie (un episod amuzant e că la Dubrovnik nici un mic dejun nu a costat mai puţin de 30-40 de euro; la plecare am oprit într-o fâşie de coastă deţinută de Bosnia, iar aceleaşi omlete, cafele etc au costat doar 7 euro, semn că munca găinii bosniace e cam subevaluată).
Ah, şi să nu uit! I-aş spune curiosului că e obligatoriu să mergă fără maşină. Fără nici o exagerare, m-am învârtit trei ore, până aproape de pragul unei crize de nervi, căutând un loc de parcare (atenţie, cu plată!). Până la urmă m-am mulţumit cu un petic de pământ, pe o străduţă obscură, la vreo 3 km de locul în care mă cazasem. Dar gata cu Croaţia, mai spun doar că este o ţară superbă, că, străbătând-o, nu te poţi abţine să nu te întrebi te cât de idioate sunt jocurile politice dacă ţări ca România sau Bulgaria sunt în UE, iar Croaţia nu.
M-am întors în ţară după un traseu pe care nu am habar de ce l-am ales: Bosnia-Serbia-Bulgaria-România. Aici intervin din nou poliţiştii, de data aceasta bosniaci. La ieşirea din Sarajevo am greşit drumul şi m-am trezit pe o fâşie de asflat pe post de circumvoluţiune pe creierii unor munţi. Pretutindeni păduri şi ţipenie de om. Asta până într-o localitate uitată de Dumnezeu, dar nu şi de legile de circulaţie.
Radarul poliţiştilor m-a luat cu 71 de km/oră, drept pentru care sunt bun de amendă. 50 de Konvertibilnih Maraka (KM), echivalentul a 25 de euro. Cei doi poliţişti nu ştiu boabă de engleză, în afara unui “yes” pe care îl repetă obsesiv. Fac febră la mâini încercând să le explic ce caută “Rumunia” pe acolo (că nu mai văzuseră) şi sper din tot sufletul să accepte euro pentru plata amenzii, bani de ai lor nu am avut inspiraţia să schimb. Tot respectul pentru ei, orice încercare de negociere este tăiată din faşă, unul completează deja un formular.
Cu o strângere de inimă, semnez procesul verbal (putea la fel de bine să scrie ca am omorât un om de 50 de ani şi 71 de kg), bucuros totuşi că pot să plec mai departe. Da’ de unde. Unul dintre poliţişti ia actele, le bagă în torpedoul maşinii de poliţie, apoi mă invită să urc. În gât am un nod cât un pepene. Să intru în maşină? Să nu intru? Prin minte îmi zburdă scenarii hollywodiene cu turişti uitaţi prin beciurile unor secţii de poliţie de prin lumea a treia, poveşti cu tâlhari deghizaţi în oameni al legii precum şi alte grozăvii care nu merită să fie amintite. O să vă mire, dar o pată de pe cămaşa poliţistului, vişinie şi ţipând a autenticitate, m-a convins că omul chiar e ceea ce pretinde că e. Pun imaginaţia pe pauză, urc în maşina de poliţie, sun copilotul (“unde te duc”, mă întreabă cu voce pierită. “nu ştiu”, răspund gâtuit) şi îi pun în vedere să blocheze uşile maşinii, apoi încep să scotocesc frenetic în minte după cineva pe care sa-l sun să anunţ unde sunt şi ce fac, nu că aş avea prea mult habar.
Nu mai e nevoie pentru că ajungem la destinaţie, o bezinărie, unde sunt invitat să schimb bani. Poliţistul are grijă să primesc suma corectă, până la ultima moneduţă. Plecăm înpoi către maşina mea. Ne apropiem de maşina mea, temerile mi se risipesc. Trecem de maşina mea. “Stop”, aproape că urlu. Poliţistul zice calm “yes, yes”. “No, no! Stop!”. El îşi reia ideea: “yes, yes”. E groasă de acum, drumul trece prin pădure şi nici nu vreau să mă gândesc unde duce. Exact când sunt gata să sun în ţară să spun că sunt în Bosnia, pe un drum neumblat, într-o maşină cu un presupus poliţist (oare aş fi fost crezut?) mi se relevă şi destinaţia: un fel de oficiu poştal, că bancă nu era, la care sunt invitat să plătesc amenda. “Rumunia?”, se miră şi funcţionarul. “Rumunia”, mă mir şi eu cu el.
După amendă, poliţistul mă duce la maşină, ne strângem mâinile (eu deja euforic), nu înainte de a mă avertiza că drumul spre Visegrad e unul greu, cu tuneluri înguste (trecusem deja prin unul, cioplit direct în munte, atât de strâmt încât avea loc doar o maşină, şi aceea cu oglinzile pliate). Am urmat săgeata primului indicator care părea să mă îndrepte către civilizaţie. Aş! După vreo câţiva kilometri molcomi am ajuns pe un drum neasfaltat, unul care m-a purtat, preţ de aproape un ceas, până în vârful unui munte. Moment în care am sunat în ţară. “Auzi, Bosnia are tâlhari? Ce zice MAE despre ea?” Răspunsul, după câteva minute: “Zice că e o ţară cu infracţionalitate scăzută, dar că e bine ca turiştii să nu se abată de la drumurile principale, încă au răms mine din timpul războiului”. Oooops! Una peste alta, spre seară am ajuns în Serbia, ţară despre care ştiam că e vecină şi prietenă. Bine aţi venit la şcoala de corecţie a şoferilor! Două sute de kilometri parcurşi astfel: limitare la 80 km /h. După 200 de metri, limita de viteză scade la 60 km/h. Ce îmi sunt 60 km/h, ce îmi sunt 50 de km/h. Totuna, dar ce te faci când, şi nu îmi spuneţi că există vreo explicaţie logică, panoul arată un 20 în cerc roşu. Buuuun, toţi participanţii la trafic sunt mostre de corectitudine, te târâi resemnat pe drumurile presărate de gropi, visând la patul tău din Bucureşti.
Brusc, o intersecţie. Ce fac aici, stânga, dreapta? Doar inspiraţia/instinctul/dorul de mama îţi pot dicta direcţia, ori, eventual, Steaua Nordului, indicatoare nu se egzistă. Uneori, te opresc poliţiştii sârbi. Da, ăia răi care vor să scormonească bagajele, care se miră şi sunt gata să te amendeze că tu de ce nu ai steluţele UE pe plăcuţa de înmatriculare (explicaţi-le voi, prin semne, că maşina e din 2006, când România nu intrase în UE!), care te chestionează în limba lor despre faruri, proiectoare, carte verde şi Dumnezeu ştie ( sau un translator) despre ce altceva. Am traversat Serbia cu cel mai cumplit sentiment de nesiguranţă pe care l-am avut vreodată. Ideea de a înnopta pe teritoriul acela, spun ostil fără nici o remuşcare, mă îngrozea, în ciuda celor 16 ore de condus.
Mă bucur că totul s-a terminat în momentul în care ajung la vamă, la graniţa cu Bulgaria. Mai e un metru până la barieră. Vameşul cercetează paşapoartele, talonul, apoi cere “green card”. Am uitat să precizez, circul cu o copie xerox după RCA, originalul fiind pierdut încă dinainte de a ajunge la mine. La ce bun, mai am un metru până în Bulgaria, nu mai accidentez pe nimeni aici, rostesc arătând cu mâna pustiul din vamă. Concediul ăsta am noroc, se pare, de oameni în uniformă cu idei fixe, aşa că vameşul repetă “green card”. Copia de pe RCA, oricum fără valoare în Serbia, nu-l satisface. Mi se pare stupid, mă revolt, prietene sârb, în două secunde am trecut în Bulgaria, e aberant să-mi ceri cartea verde. Hârtia asta, îmi forţez eu norocul, a fost bună în Bulgaria, Ungaria, în Croaţia, în Bosnia. This is Serbia, îmi răspunde. “Norocul” meu că are un prieten care poate veni, chiar dacă e trecut de miezul nopţii, să-mi facă o carte verde pentru 120 de euro. Privesc bariera, mi-o imaginez spulberată în mii de fărâme albe şi roşii. Mă trezesc la realitate şi îmi testez coeficientul de fraier, iese pe la jumătatea scalei. Lasă, aştept până dimineaţă şI poate obţin un preţ mai bun. Cum vrei, zice, dar dacă te răzgândeşti… Mă răzgândesc repede, sunt obosit, cu nervii praştie, vreau doar să părăsesc o dată ţara asta.
Reluăm negocierile, vameşul se poartă de parcă ar fi în joc soarta Kosovo. Greu, foarte greu, ajungem la un acord. Urmează să-i dau şpagă. Dar cum? Cu excepţia poliţiştilor bulgari, iar cu ei era simplu, nu trebuia să te fereşti în nici un fel, nu am mai făcut asta până acum. Îmi vine geniala idee să strecor în acte 50 de euro, adică de 5 ori mai mult decât costul unei asigurări. I le dau iarăşi la control, el stinge lumina, ia banii, apoi ridică bariera şi îmi face semn să trec, nu înainte de a da din cap dezaprobator, semn că tocmai mi-a făcut o mare favoare. Îi zâmbesc, gândindu-mă la Mutu şi la preliminariile Campionatului Mondial. Vameşul bulgar care mă întâmpină, şcolit doi ani la Craiova, îmi spune, fără să abuzeze de perfectul simplu, că aşa sunt poliţiştii sârbii, când văd număr de România sau Bulgaria se transformă în cei mai scârboşi oameni de pe pământ . Nu mă mai interesează, mai sunt puţini kilometri până la Vidin, apoi Calafat, Craiova şI Bucureşti. Mutule, Goe, uracaţi-i pe garduri când îi prindeţi! Eu voi fi
tribune.
PS
Mai am o parte de povestit, românească, dar asta data viitoare. Nu mai spun când, căci văd că nu prea îmi pot respecta promisiunile legate de blog.

VoxPublica
VoxPublica
Lasă un răspuns

Your email address will not be published.