Sorin Antohi si Securitatea. A doua confesiune
(am scris de mai multe ori pe acest blog despre Sorin Antohi. recent, de doua ori. in nici una din aceste doua dati nu am pomenit nimic despre ceea ce as numi „a doua confesiune a lui Sorin Antohi” cu privire la colaborarea sa cu Securitatea.
semnalez acest text acum. pentru mine, e obligatoriu sa o fac.
el a aparut in numarul din luna noiembrie a anului in revista Timpul si poate fi accesat la acest link.
le multumesc si le ramin indatorat colegilor ieseni pentru acordarea permisiunii de a reproduce acest text.)
Din nou despre raporturile mele cu Securitatea
Sorin Antohi
În după-amiaza zilei de 4 septembrie 2006, prin e-mail şi DHL, am expediat pe adresele mai multor persoane, începînd cu cele direct vizate, un text de 32 de pagini intitulat „Poliţie politică sau Turnat—turnător turnat—turnat”) scris pe 2-4 septembrie pe baza unui prim lot de documente primit pe 21 august de la CNSAS, însoţit de o evocare de circa patru pagini scrisă pe 9 iunie 2003 şi deja publicată (mai puţin paragraful introductiv) în revista Timpul (iunie 2003, p. 2). Prima scriere era destinată unui volum colectiv pe care îl iniţiasem împreună cu Călin-Andrei Mihăilescu: acesta îmi trimisese o nostalgic-ironică evocare a vieţii cotidiene în comunism care circula anonim pe Internet, „Inventarul unei lumi apuse”, iar eu avusesem ideea de a face un volum colectiv cu structură de fals dicţionar. Din păcate, contribuţia mea la pregătirea cărţii s-a oprit în acea fază, din motive de agendă supraîncărcată şi sănătate şubredă. Călin-Andrei Mihăilescu avea să realizeze singur proiectul, incluzînd cu acordul meu şi o versiune revăzută de el, pe care a intitulat-o „Poliţie politică: Cele două feţe ale turnătoriei” – v. Cum era? Cam aşa… Amintiri din anii comunismului (românesc), Bucureşti, Curtea Veche, 2006, pp. 138-146. Liviu Antonesei, care reacţionează instantaneu la toate mesajele poştei electronice, indiferent de zi şi oră, mi-a sugerat imediat după primirea textului complet abia încheiat să nu-l amîn pînă la apariţia volumului, ci să-l public rapid în Cotidianul, prin intermediul lui Cristian Pătrăşconiu. I-am urmat sfatul, astfel că ediţia electronică a ziarului amintit includea deja pe 4 septembrie prima parte a confesiunii mele (circa o pagină şi jumătate, inserată şi în ediţia tipărită de pe 5), adăugînd abia a doua zi continuarea şi pretinzînd, cu siguranţă din raţiuni comerciale, că textul fusese destinat de la bun început gazetei. Judecînd după majoritatea numeroaselor reacţii din presa scrisă (consultată de mine exclusiv în varianta online) şi de pe diversele forumuri Internet, continuarea nu pare să fi fost citită. Oricum, a fost aproape unanim ignorată ori răstălmăcită. Astfel, am devenit peste noapte (literalmente!) unul din simbolurile „pactului cu diavolul”. Retrospectiv, se poate constata că povestea colaborării mele cu Securitatea (aşa cum a fost citită, nu aşa cum a fost scrisă) a constituit unul din vîrfurile imprevizibilei preocupări naţionale „prin sondaj” pentru trecutul recent, prilejuind – pe lîngă cîteva judicioase nuanţări, distanţări şi condamnări – diatribe, tirade ale unora dintre moraliştii şi inchizitorii de serviciu ai naţiunii, insulte proferate mai cu seamă în jungla discursivă a anonimatului cibernetic. Dincolo de şocul dezvăluirii şi de substanţa ei, dincolo de atmosfera brusc rigoristă a verii şi toamnei 2006, dincolo de amalgamarea mea în controversele şi reglările de conturi politico-ideologico-mediatice pe tema condamnării oficiale a comunismului, dincolo de cutuma românească a lecturii incompetente, părtinitoare şi resentimentare, intensitatea reacţiei publice şi persistenţa ei într-o sferă publică altminteri amnezică, istovită de scandaluri scurte şi saturată de cultura calomniei, au şi alte explicaţii, legate atît de cazul meu, cît şi de funcţionarea specifică, acum şi aici, a unor eterne mecanisme ale violenţei simbolice, de la simpla invidie şi alte „dureri înăbuşite” în sfîrşit exprimabile şi pînă la ostracizare. Noi documente de arhivă: cererea şi oferta Aşa cum promiteam în septembrie 2006, revin acum la chestiunea raporturilor mele cu Securitatea, deoarece am intrat recent în posesia unor noi documente din arhivele CNSAS. Redeschid discuţia, promiţînd şi intervenţii viitoare, după vreo paisprezece luni de tăcere penitentă ca intelectual public. Singurele excepţii au fost două lungi interviuri, unul preponderent pe teme profesionale, în limba engleză, acordat fostului meu student maghiar Ferenc Laczo cu mult înainte de postarea unei versiuni revăzute pe Internet, celălalt, în limba română, plecînd de la tema lustraţiei pentru a se concentra pe experienţa mea, acordat jurnalistei germane Annett Mueller pentru o emisiune a postului public ARD– unele extrase au apărut în ziarul Allgemeine Deutsche Zeitung din România. Pe plan profesional, după o schimbare majoră de parcurs a cărei cauză şi a cărei responsabilitate mi se pot imputa fără replică, am rămas activ aproape exclusiv în mediul internaţional, unde competenţele mele academice au fost umbrite, dar nu negate (ca în anumite cercuri româneşti), în urma stupidei mele minciuni cu privire la doctorat. Revelarea acestei absurde pagini din biografia mea, indiferent de motivaţiile celor care au inspirat şi făcut dezvăluirea, pe fondul discuţiilor despre colaborarea mea cu Securitatea şi ascunderea ei prelungită, a fost justă, a corectat o aberaţie, m-a obligat la o autoscopie nemiloasă, şi ea mult amînată, precum şi la o regîndire a întregii mele strategii existenţiale. Asemenea „praguri” şi „cumpene” fac parte din acel tip de trecut pe care Paul Ricoeur îl numea „trecutul care nu trece”. Dar tocmai fiindcă vinovatul e condamndat imprescriptibil la o situaţie de „coabitare” a conştiinţei de sine cu memoria culpei morale (o memorie individuală care supravieţuieşte – la vinovatul capabil de a-şi reface ordinea morală, dar şi la acela care încearcă asta sincer şi eşuează, rămînînd într-o bolgie spirituală – pînă şi iertării, amnistiei, uitării publice), el trebuie să încerce (re)întemeierea unei distincţii între cele două. O (re)întemeiere dificilă pînă la traumă şi depresie, îndelungată şi cu rezultat nesigur, dar fără de care coerenţa sinelui explodează. Pe 1 septembrie 2006, printr-o scrisoare către preşedintele de atunci al CNSAS, Claudiu Secaşiu, am solicitat „(a) consultarea dosarelor şi altor materiale privitoare la persoana mea aflate în posesia CNSAS, acum şi în viitor; (b) eliberarea unui set complet de copii după aceste înscrisuri; (c) aflarea identităţii agenţilor şi colaboratorilor Securităţii care au contribuit la dosarele ce mă privesc”. După aproximativ un an, pe 20 septembrie 2007, CNSAS mi-a răspuns: „vă aducem la cunoştinţă că, potrivit solicitării dumneavoastră, s-au copiat 1.685 de pagini”. Am ridicat de la CNSAS pe 12 octombrie patru plicuri mari numerotate de la 1 la 4 şi purtînd numele meu pe cotor, conţinînd fotocopiile menţionate. Parcurgîndu-le rapid (unele se repetă, altele sînt fotocopii format A3 ale unor pagini din revistele studenţeşti ieşene Dialog şi Opinia studenţească, cîteva cu notaţii manuscrise ale lui Luca Piţu, respectiv Dan Petrescu), am observat cu stupoare că în plicul nr. 1 (343 pp.) nu se găseau hîrtii referitoare la mine, ci două dosare de urmărire informativă (D.U.I.) ale lui Luca Piţu, respectiv Alexandru Călinescu, din anii ’70, cînd eu nu-i cunoşteam. Celelalte trei plicuri, care acoperă selectiv perioada ianuarie 1980-februarie 1987 şi puteau în principiu să-mi documenteze afirmaţiile pro domo din primul text confesiv, susţinute pînă acum în special de raportul Securităţii către Comitetul Judeţean Iaşi al PCR din 27 decembrie 1988 (inserat în confesiunea din septembrie 2006), conţin tot fotocopii din dosarele altora. Unele nu mă privesc nici măcar tangenţial ori implicit. Multe reproduc originale irelevante, cum ar fi declaraţiile vamale ce însoţeau pachete de alimente primite din străinătate. Altele sînt extrase transcrise de Securitate din scrisorile schimbate de diverse persoane, unele complet necunoscute mie, ceea ce reprezintă o punere în abis a practicii Securităţii de violare a secretului corespondenţei. Pentru a nu adăuga un nivel suplime
ntar de indiscreţie, am „scanat” plicurile 2-4 (după ce am pus deoparte plicul 1 fără să-l răsfoiesc), în căutarea referinţelor la mine, ajutat de obiceiul Securităţii de a scrie cu majuscule numele proprii, numele conspirative, denumirile de instituţii, titlurile de cărţi şi reviste etc.Alte cîteva observaţii generaleRecenta discuţie publică despre soarta rezervată corespondenţei private ajunse la CNSAS se cere tranşată rapid în sensul protejării dreptului la imagine al persoanelor vii sau moarte. În aceeaşi „logică” în care corespondenţa altora a ajuns la mine, am găsit extrase din corespondenţa mea în plicurile 2-4. Judecînd şi după feluritele dezvăluiri „controlate” şi după cazurile de şantaj cu toate tipurile de documente de arhivă, neglijenţele CNSAS pot avea şi consecinţe care trec de sfera privată. Dar şi aceasta se cuvine garantată, cu atît mai mult cu cît ambiguităţile distincţiei public-privat (o distincţie aproape imposibilă în tiranii) sînt un vast spaţiu de dispută şi manevră pentru arhivişti, istorici şi memorians („memoriologi”, să le spunem: activişti şi studioşi diletanţi ai istoriei ca memorie). Capitalul simbolic, mandatul moral şi rolul de tribunal retrospectiv ale CNSAS reclamă totuşi un minim de profesionalism. Această instituţie ad hoc, afectată de profunde crize de creştere (calificarea la „locul de muncă” a angajaţilor, imposibilitatea de a rutiniza charisma şi de a asigura conlucrarea previzibilă a funcţionarilor superiori, ingerinţele politice, lipsa transparenţei etc.), lucrează cu o bază documentară discutabilă (incompletă, predată cu mare întîrziere de SRI şi alţi deţinători de arhive, constituită orwellian de instituţiile regimului comunist etc.), deci e obligată să dea o mai mare atenţie procedurilor şi criteriilor. Dosarele primite acum de mine poartă rezoluţii din 2002 prin care sînt declarate de siguranţă naţională, cu menţionarea unor numere de proces-verbal. Poate că acest amănunt explică, dar nu justifică, dificultatea multora de a-şi obţine dosarele, deşi unii au depus cereri încă din 1999, imediat după constituirea CNSAS. Cred că este obligaţia SRI şi CNSAS să explice care au fost criteriile folosite în anul de graţie 2002 pentru clasificarea unor dosare în categoria „siguranţă naţională”. Iar lista completă a dosarelor declarate astfel se cere făcută şi publicată fără noi tergiversări, înainte de a fi scoase la lumină (ce a mai rămas din) legendarele cartoteci, microfilme şi copii electronice ale arhivelor (atît ale Securităţii, cît şi ale PCR, Armatei, Miliţiei etc.). Rămîne totuşi neclar de ce CNSAS nu a trimis măcar aceste dosare ajunse la mine, oricînd vor fi fost ele găsite, direct „destinatatarilor”.Asemenea clasificări dubioase şi amînări rău-intenţionate mi-au prelungit tăcerea şi povara ei, agravîndu-mi culpa morală: neavînd la dispoziţie decît documente care mă incriminau, dar ştiind că povestea era mai complexă, mi-am amînat mereu mărturisirea, aşteptând zadarnic probele pentru ceea ce am considerat şi consider a fi fost fluxul central al vieţii mele sub comunism şi itinerariul meu dificil în chingile unui sistem căruia i-am fost mereu ostil. Singura mea consolare pentru această recuperare întîrziată a unor dovezi care, fără să şteargă ce am făcut rău, arată şi ce am făcut bun, favoarea mea vine din convingerea că şi astăzi mi-aş asuma o vină la fel de mare. Nu schimb o iotă din prima secţiunea a confesiunii de anul trecut, „Esenţa”. Acum şi în viitor, în măsura în care voi mai primi şi alte documente, nu voi face altceva decît să dezvolt secţiunea istorică, „Existenţa”. Pe tărîmul eticii şi moralei, omul vinovat are datoria şi dreptul de a-şi asuma propria vinovăţie în mod absolut. Nu pentru a se desfiinţa pe sine prin prăbuşirea definitivă în hăul autorecriminării, ci pentru a cauteriza rădăcina răului făptuit şi pentru a-şi putea începe redresarea. Dacă rămînem într-o paradigmă seculară, chiar mergînd pînă la metafizică, numai cel care este şi se consideră vinovat, îşi mărturiseşte (chiar tardiv) vina şi cere iertare este îndreptăţit să pună în paranteză circumstanţele şi dimensiunile relative ale răului săvîrşit, pentru a se confrunta radical cu sine. Toţi ceilalţi, începînd cu judecătorii legitimi (persoanele eventual lezate şi instituţiile justiţiei retrospective) şi terminînd cu arbitrii autoproclamaţi ai sferei publice, au însă obligaţia să plaseze orice vinovăţie în istorie. Nu pentru a-l inocenta pe vinovat, ci tocmai pentru a săvîrşi un veritabil act de justiţie, de la stabilirea exactă a vinei şi pînă la determinarea pedepsei. În aceeaşi paradigmă seculară, omul lezat are atît dreptul de a acorda în forul său interior iertarea cerută de vinovat, cît şi datoria de a păstra, singur şi împreună cu alţii, memoria răului săvîrşit asupra sa. Statistică şi descriere sumară Într-o „circulară” adresată pe 14 octombrie 2007 destinatarilor fireşti ai majorităţii celor 1.685 de pagini, am descris mai amănunţit conţinutul celor patru plicuri şi am propus o distribuire raţională a fotocopiilor. Astfel, 1.120 pp. au plecat la Iaşi prin Liviu Antonesei (253 erau pentru el, 173 pentru Alexandru Călinescu, 694 pentru Dan Petrescu şi Tereza Culianu-Petrescu), iar 300 au fost expediate prin poştă lui Luca Piţu. Mi-au rămas prin urmare 265, dintre care 66 au fost fotocopiate de mine separat şi trimise celor menţionaţi mai sus (voi reveni la acest set); alte pagini îi privesc pe alţii şi le-au fost ori le vor fi remise în cel mai scurt timp. Cu o singură excepţie: cîteva pagini legate de Adrian Marino, pe care le-am citit la telefon doamnei Lidia Bote-Marino şi le voi publica separat, cu un scurt comentariu. Voi publica de fapt toate paginile care prezintă interes public şi voi descrie conţinutul celorlalte, ţinînd totul, pînă la ultima filă, la dispoziţia celor îndreptăţiţi. Dacă scădem din 1.685 numărul paginilor care nu mă privesc, rezultă că numai circa 10% din totalul fotocopiilor furnizate de CNSAS trebuiau să-mi parvină. Un randament instituţional modest, mai ales dacă mă gîndesc şi la ce nu am primit, în special propriile D.U.I., începînd cu primul, cerut deja în rezoluţia Securităţii de pe 29 noiembrie 1974. Detalii de conţinutDin înscrisurile parcurse acum, rezultă că între ianuarie 1980 şi februarie 1987, pe lîngă includerea în D.U.I. „Pavel” (deschis „asupra” lui Luca Piţu) şi în D.U.I. „Cameleonii” (alături de Dan Petrescu, Tereza Culianu-Petrescu, Ioan Petru Culianu, Liviu Antonesei şi avocata Ana Boghiţă), ambele primite acum, am fost „lucrat” cel puţin prin încă două D.U.I. consacrate mie: „Alecu” (menţionat în iunie 1985) şi „Albu” (menţionat în aprilie 1986) . Securitatea se ocupă mine şi în trimiteri la alte cîteva D.U.I., între care încă două de grup, „Cercul” (probabil tot „Grupul de la Iaşi”) şi „Oculta” (menţionat în august 1986, în legătură cu suspiciunea că aş fi francmason), precum şi cîteva individuale: „Paul” (Dan Petrescu), „Filozoful” (Gabriel Liiceanu?), „Vicol” (lectorul american Thomas Walsh) şi altele. Aşadar, documentele primite în septembrie 2007 completează întrucîtva golurile din povestea mea, concentrîndu-se asupra a două episoade-cheie, pe care le voi reconstitui arhivistic şi analiza în intervenţii viitoare: (a) pregătirea, iniţierea, desfăşurarea şi urmările în timp ale anchetei îndreptate împotriva – folosesc o etichetă convenţională, din motive pe care le-am expus cu alt prilej – „Grupului de la Iaşi” (decembrie 1982-mai 1983; mai-septembrie 1983; septembrie 1983-1987); (b) propunerea mea de către Adrian Marino ca bursie
r Herder la Universitatea din Viena, încercările mele de a obţine permisiunea de plecare din partea autorităţilor, eşecul acestor tentative şi ecourile lor (ianuarie 1985-1987). Ultimii mei doi ani sub supravegherea Securităţii rămîn în continuare fără o bază documentară nouă. Voi reveni desigur la CNSAS cu noi solicitări de fotocopii. Aşa cum scriam în septembrie 2006, Securitatea decidea pe 15 decembrie 1979 să închidă D.U.I. „Nicodim” prin care mă „lucrase” începînd cu ziua de 14 ianuarie a aceluiaşi an, în temeiul suspiciunii că aş fi spionat pentru britanici înainte de stagiul militar şi, mai grav, în timp ce mă aflam sub arme. Am aflat acum că pe 27 ianuarie 1980, deşi se stabilise că nu eram spion, eram pus din nou sub urmărire. Dosarul nu mi-a parvenit. Din documente rezultă că a fost deschis iniţial pînă la 30 decembrie 1982 şi prelungit pînă la 17 ianuarie 1983. Nu am putut stabili data deschiderii următorului D.U.I., dar diversele materiale ale Securităţii despre mine – separat ori ca membru în „grup” – arată că am fost permanent „în vizor”. Ofiţerii care s-au ocupat de mine au fost, între alţii: Petru Gaşcu (cel care mă avea în primire din toate punctele de vedere), Florin Viziteu (care m-a „lucrat” cel puţin începînd cu 1976!), Petru Rus (şeful serviciului de filaj), Constantin Ciurlău (locţiitor, apoi şef al Securităţii ieşene), Mihail Boţîrlan (şeful Serviciului III – contraspionaj), Vasile Coman (care ni se recomanda „Codrea”, detaşat de la Bucureşti în 1983, probabil de la D.I.E., şi rămas mai mulţi ani la Iaşi ca să se ocupe de „grup”), Ion Bostan, Gheorghe Vasiliu, I. Sofronia, Constantin Boboc, Toader Gheţu, Savin Dănilă, Nicolae Vîlcu (ultimii trei de la Securitatea Vrancea, unde se ocupau de Liviu Ioan Stoiciu; cereau informaţii despre mine omologilor lor ieşeni). Dau aceste nume pentru a contribui la întocmirea unei liste cît mai complete a celor care, deşi au lucrat la Securitate, nu admit că au făcut „poliţie politică”, profitînd de suprarealistele definiţii de lucru folosite de CNSAS. (Poate era mai clar pentru toţi să se spună „miliţie politică”…) Pe aceeaşi listă ar trebui adăugaţi şi reprezentanţii diverselor instituţii civile (cum ar fi ministerele şi alte „organe” ale partidului-stat, Poşta, Telefoanele, etc.) care au colaborat structural cu Securitatea cu alibiul unor legi strîmbe. De exemplu, se adaugă acum la lista mea Ioan Alexa, colonel de justiţie la Procuratura Militară Iaşi, care semna pe 17 mai 1983 autorizaţia de percheziţie la domiciliul meu (am găsit de curînd printre hîrtiile mele mai vechi şi procesul-verbal de percheziţie). Printre informatorii ale căror note mi-au parvenit acum se numără cei cu următoarele nume conspirative: „Florescu”, „Pavel Zamfir”, „Leahu Liliana”, „Călinescu”, „Spiridon”, „Călinescu”, „Dan”, „Micky”, „Horia”, „Tom”, „Lia Dumbrăveanu”, „Mihaela”, „Irina”, „Ionela”, „Liviu”, „Andu Neagu”, „Feriu”, „Ioana”. Pe cîţiva i-am identificat uşor. O tipologie schematică se poate stabili rapid, mergînd de la informatorul ocazional şi superficial, probabil chiar constrîns şi şantajat, care înşiră banalităţi ori face chiar observaţii favorabile „obiectivului”, pînă la informatorul zelos şi malign, care „îşi dă în gît” prietenii, îşi „rade” rivalii, explicitează „şopîrlele” din textele unora pe care pare să-i invidieze, antipatizeze etc. Voi reveni cîndva la acest subiect, cu exemple şi nume în clar. Pînă atunci, aş evidenţia negativ numai trei informatori; ei au executat ani la rînd ordine precise, au cules şi furnizat informaţii, evaluări şi interpretări detaliate atît de apreciate, încît erau preluate aproape literal de Securitate şi inspirau note marginale entuziaste ale ofiţerilor: „Florescu” (Florin Predescu), „Spiridon” (George Pînzaru) şi „Ionescu” (Constantin Romanescu). Asemenea informatori erau cu atît mai preţuiţi cu cît, pe lîngă prostie, redundanţă oarbă, improvizaţie şi haos kafkian, exista concurenţă şi „gelozie” între diversele branşe ale Securităţii: un ofiţer superior se întreabă de ce sînt eu lucrat de serviciul de contraspionaj, altul îşi doreşte informatori ca „Ionescu” (ale cărui note de lectura asupra revistelor noastre evidenţiază certe calităţi de critic literar; un prieten, Răzvan Pârâianu, sugera chiar editarea unui jurnal savant retrospectiv bazat pe asemenea „contribuţii”), altul deplînge „compartimentarea muncii” prin care încearcă să-şi explice lipsa de comunicare între „servicii”. Unii dintre informatori nici nu mă cunoşteau iniţial, iar Securitatea îi însărcina să mă abordeze. Alţii mă cunoşteau foarte bine, uneori chiar mă frecventau şi îmi deveniseră mai mult sau mai puţin apropiaţi, erau instruiţi de Securitate şi primeau sarcini „operative”, aşa cum reiese din corespondenţa dintre diversele birouri ale Securităţii şi din rezoluţiile securiştilor care coordonau anchetele. Pe aceeaşi bază, deşi nu mi-am văzut propriile D.U.I. din toţi cei cincisprezece ani în care Securitatea s-a interesat de mine, pot demonstra şi permanenta mea certitudine că informaţii despre mine s-au strîns şi pe alte căi, inclusiv prin filaj (cînd eram eu cel filat, cînd alţii; am recuperat acum fotocopiile unor fotografii de tinereţe făcute de securişti), ascultarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice, interceptarea corespondenţei. Extrasele din corepondenţa mea privată, monitorizată sistematic şi în perioada discutată (ca în tot intervalul 1974-1989, probabil), au (re)adus în vizorul Securităţii figuri culturale ca regretaţii Alexandru Duţu, Adrian Marino şi Adrian Rogoz, precum şi mai mulţi oameni din generaţii apropiate, unii deja celebri în epocă: Gabriel Liiceanu, Şerban Foarţă, Liviu Ioan Stoiciu (Securitatea Vrancea solicită Securităţii Iaşi informaţii despre mine), Ioan T. Morar (Securitatea Iaşi cere Securităţii Lugoj informaţii despre el), Dumitru Radu Popa, Magda Cârneci, Viorel Marineasa, Harry Tavitian, Gh. Săbău, Virgil Mihaiu şi alţii.Două mostre: cum turnam eu, cum eram văzut de SecuritateSpaţiul limitat oferit generos de revista Timpul nu-mi permite să intru în prea multe amănunte, după cum nu-mi îngăduie decît foarte rapide notaţii analitice şi interpretative. Pînă la următoarele mele reveniri la subiectul acestui articol, inserez în final două documente de arhivă. Din cele 66 pp. fotocopiate şi expediate aşa cum am spus la început, 42 reprezintă sinteze privitoarea la activităţile „grupului” (inclusiv recenziile unor numere din revistele scoase de noi), 23 provin din manuscrisul romanului foileton Brazde peste haturi revisited, scris de Dan Petrescu, Luca Piţu, George Pruteanu şi de mine. Ambele subseturi necesită tratări viitoare. Luca Piţu a sugerat chiar să reluăm proiectul romanului şi să-l ducem la bun sfîrşit în acelaşi spirit, după 25 de ani. Prima din cele 66 pp. este copia dactilografiată de Securitate a singurei mele note informative găsită cu acest prilej. Înainte de discutarea ei în cadrul unui proiect personal mai amplu de asumare a propriului trecut şi de analiză a contextelor sale (de experienţă şi de interpretare), o transcriu integral, corectînd tacit ortografia şi punctuaţia. Şi îl trimit din nou pe cititor la „Esenţa”, făcînd din nou mea culpa şi cerînd iertare celor lezaţi: Primit Lt.col. Gaşcu Petrude la informatorul „VALENTIN”la 19 februarie 1981în casa „TULPINA”NOTĂ INFORMATIVĂ Sursa informează că îl cunoaşte pe Luca Pîţu din toamna anului 1980, după ce îi fusese prezentat în primăvara aceluiaşi an de cunoştinţa comună Virgil Butnăraşu, profesor de engleză în localitatea Răducăneni. Cei doi,
Butnăraşu şi Pîţu, se cunosc destul de vag, dar de mulţi ani. Sursa a avut, începînd din toamnă, mai multe discuţii cu Luca Pîţu, pe teme de literatură şi critică literară. În urma acestor discuţii, Luca Pîţu poate fi caracterizat drept un foarte pregătit cadru didactic, probabil unul dintre cei mai bine informaţi de la Facultatea de Filologie. Luca Piţu publică frecvent în presa studenţească, mai ales la Dialog, articole de bună calitate. Este înscris la doctorat la profesor dr. Paul Miclău din Bucureşti. Lasă impresia unui om egoist, cu specificarea că arată genul de egoism al individului creator, în permanentă luptă cu timpul. Nu este sociabil. Sursa a observat însă că Luca Piţu este interesat să ajute ştiinţific pe cei care îl solicită. Are relaţii bune cu Liviu Antonesei, cercetător la Centrul de Ştiinţe Sociale al Universităţii. Cei doi par a fi foarte apropiaţi. În orice caz, în afară de Antonesei, singurul om dinafara facultăţii cu care sursa l-a observat este Liviu Cangeopol, un personaj care intrigă. Cangeopol este cam de o vîrstă cu ceilalţi doi numiţ mai sus, dar nu are pregătire universitară. Este probabil posesorul unei moşteniri, sau provine dintr-o familie cu situaţie materială foarte bună, fiindcă sursa crede că acest Cangeopol nu este încadrat permanent în muncă. 19.02.1981 „VALENTIN”RD/5492-542 din 17 martie 1981 A doua mostră este una din notele de sinteză ale Securităţii despre mine, dactilografiată fără antet, autor, dată şi alte asemenea elemente, dar evident bazată pe anchetarea mea în perioada mai-septembrie 1983. O reproduc fără nicio schimbare şi tot fără niciun comentariu. Prima mostră nu avea nevoie de comentariu. A doua necesită prea multe.NOTĂ – ANTOHI SORIN, fiul lui Neculai şi Aneta, născut la data de 20.08.1957 în Tîrgu Ocna, student în anul IV engleză în cadrul Universităţii „Al.I.Cuza” Iaşi, membru P.C.R., domiciliat flotant în Iaşi – Mircea cel Bătrîn, Bloc O3, scara A, et. III, ap. III. A apărut în anturajul lectorilor francezi JEAN NOEL MATHIEU şi ROMAIN RECHOU JEAN, cunoscuţi că au desfăşurat activităţi ostile R.S.R. În acest sens a primit spre lecturare numeroase cărţi ale unor scriitori anticomunişti, români sau străini aflaţi în Occident şi care au fost introduse în ţară pe căi diplomatice. Împreună cu PETRESCU DAN, PITU LUCA şi MIHAI DINU GHEORGHIU, cunoscuţi cu concepţii ostile ţării noastre, au stabilit unele direcţii de orientare necorespunzătoare în literatura studenţească. În rîndul acestora circulau cărţi introduse de către cei doi lectori care au avut o influenţă directă asupra orientărilor literare a lor. Ca urmare a acestui fapt ANTOHI SORIN, a împărtăşit ideile grupului respectiv cu toate că pentru astfel activităţi a fost avertizat încă din perioada cît era el elev la Liceul „Costache Negruzzi” din Iaşi. Este un constant colaborator al revistelor studenţeşti „DIALOG” şi „OPINIA STUDENTEASCA”, în care publică numeroase articole de critică literară şi de altă natură, în care face aluzii sugestive la adresa orînduirii noastre socialiste. La sfîrşitul anului 1982, SORIN ANTOHI împreună cu ceilalţi membri ai grupului amintit au hotărît scrierea romanului „BRAZDE PESTE HATURI” în care s-au pronunţat âmpotriva măsurilor luate de către partid în agricultură. Fiind apreciat de unii factori de răspundere, avînd şi unele calităţi intelectuale deosebite, a fost redactor şef adjunct al revistei „DIALOG” şi în această calitate a participat la întîlnirea de la Buzău a tinerilor scriitori unde a fost iniţiatorul citirii romanului „BRAZDE PESTE HATURI” în faţa tuturor participanţilor. Cu prilejul unor discuţii, în diferite împrejurări a făcut remarci negative la adresa preşedintelui ţării şi a propagat ideile din romanul „BRAZDE PESTE HATURI”, pe care l-a citit şi într-una din serile „DIALOG”. Datorită lucrărilor publicate în revistele studenţeşti, îndeosebi cele cu caracter aluziv la adresa politicii partidului şi statului nostru a fost citat de către postul de radio „EUROPA LIBERĂ” la cîteva emisiuni literare, făcîndu-se aprecieri asupra sa precum şi a celorlalţi membri ai grupului. Acest lucru l-a impulsionat în activitatea sa şi a continuat să scrie la revistele respective articole de genul celor apreciate de postul de radio amintit, cu toate că unii studenţi au afirmat că revistele studenţeşti nu răspund cerinţelor numeroşilor cititori. La controlul efectuat de către organele competente din Bucureşti, ANTOHI SORIN a profitat de lipsa de vigilenţă a celui ce a făcut controlul „care nu a citit printre rînduri” fapt ce a şi periclitat soarta revistei. A făcut aprecieri în sensul că revista merge foarte bine şi că aşa trebuie sa meargă, cum a fost prezentată la Europa Liberă”. Pentru clarificarea activităţii desfăşurată de ANTOHI SORIN cu aprobarea organelor Procuraturii Militare s-a trecut la efectuarea percheziţiei domiciliare şi anchetarea sa. În urma luării acestor măsuri a rezultat faptul că cel în cauză a primit numeroase cărţi de la lectorii francezi precum şi de la lectorul LUCA PITU pe care le-a citit şi care au avut un efect negativ asupra scrierilor lui ulterioare. În procesul anchetării a recunoscut legăturile sale cu lectorii francezi şi faptul că l-a invitat pe RECHOU ROMAIN la serile „DIALOG”. Referitor la activitatea sa literară SORIN ANTOHI a recunoscut hotărîrea scrierii romanului „BRAZDE PESTE HATURI” afirmînd că „urma să discutăm într-o manieră parodică problema colectivizării, mentalităţile ţărăneşti, iar la Buzău a apărut prilejul lansării publice în urma căreia succesul a fost peste aşteptări.” A afirmat că a cunoscut faptul că a fost citat de postul de radio „EUROPA LIBERA”, deşi nu a ascultat postul respectiv, iar la solicitarea sa, PETRESCU DAN a făcut înregistrarea pe o casetă pe care a ascultat-o ulterior. Recunoaşte că citarea sa la postul de radio amintit ar putea avea efect negativ asupra preocupărilor sale adoptînd o poziţie relativ critică faţă de emisiunile postului de radio „EUROPA LIBERĂ”. Bucureşti, 2-5 noiembrie 2007
