…stiti ce-a zis Dabija?
… a zis ca e bine ca baba se piaptana cand satul arde si ca e necesar ca Nero sa cante la harfa cand Roma arde. Avem nevoie de astfel de momente de respiro intr-o lume tumultoasa, in care scandalul formeaza si deformeaza in egala masura, indignarea (indreptatita sau nu)troneaza, iar atentia noastra se risipeste undeva intre Ridzi, Neamtu si Vintilescu (si Istodor:) -astazi; pentru ca maine sa o ia de la capat.
Baba care se piaptana pune o distanta intre ea si lume – o distanta deopotriva odihnitoare si necesara. Ce-ati vrea sa faca? Sa alerge, dimpreuna cu ceilalti sateni, de colo pana colo, degeaba, tragandu-se cu mainile de par? Nu, mai bine sa se piaptane, linistita, in oglinda. Macar daca e sa moara, va muri pregatita – cum a facut Socrate inainte de-a bea cucuta si cei 300 de spartani inainte de a se indrepta spre moartea lor si catorva mii de persani – fara chip sau nume.
Ca tot veni vorba: dupa cum stiti, detasamentul de elita al persanilor erau „nemuritorii” – cu o panza pe fata, veneau spre tine fara sa urle, fara sa gesticuleze, fara sa incerce sa impresioneze in vreun fel adversarul – iar asta era de-a dreptul impresionant. Veneau in tacere, sa te omoare, nu sa faca show – desi faceau fara sa stie. Cand murea unul, locul lui era luat imediat de catre altul, asa ca numarul ramanea constant. De aceea erau „nemuritori”. (Cine a prins a doua sau a treia mineriada in Bucuresti si s-a confruntat cu scutierii stie la ce ma refer.) Nu le-a folosit, insa, la mare lucru, pentru ca nici spartanii (grecii, in general) nu erau pe vremea aceea normali. Erau liberi. Aveau fata si nume. Aveau chip si erau mandri de el.
Cand toata lumea isi picta pe scut cate un animal inspaimantator, un grec si-a pictat pe scut o …. musca – si inca una de dimensiuni reale. „pai cum vrei tu sa sperii dusmanii cu o musca?” – l-au intrebat colegii de bataie. „Voi face in asa fel incat, cand scutul asta se va apropia de ochii dusmanului, va fi intr-atat de aproape incat le va parea un monstru”, a raspuns grecul. Da, i-am uitat numele, dar am retinut povestea. Pentru ca cineva s-a straduit sa o spuna. Pentru ca erau greci, nu persani. Aveau chip, aveau povesti. Care daca n-ar fi, nu s-ar povesti.
Revenind. In ultima incursiune prin Sierra Nevada, am ajuns si pe cealalta parte a vaii – acolo unde sunt pinii cei mai batrani din lume, zice-se. Tot conifere, de buna seama, ca si sequoia. Dar daca „generalul Sherman” are „abia” catre 1500 de ani (1,200, daca retin bine), pinii astia au cate 4-5-6-7 mii de ani – si inca traiesc! Sunt pricajiti, vai de mama lor, par arsi (unii chiar sunt), dar ici-colo mai au cate o ramura verde. Pe cel mai batran dintre ei l-a taiat, cica, un student ambitios: dupa ce aparatele care ar fi trebuit sa masoare varsta pinului au dat o eroare, omul s-a adresat unui institut specializat. Oamenii i-au zis sa-l aduca la institut, pentru ca aparatele lor nu pot fi transportate la „domiciliul clientului’. Zis si facut. Studentul a taiat pinul si l-a dus la institut. Avea 11,000 de ani!
De-atunci, americanii sufla si-n iaurt. Au identificat altul, de vreo 5000 de ani, dar nu exista nici o placutza indicatoare, nici un semn care sa-l deosebeasca de ceilalti. De ce sa-si lase Vanghelie semnatura cu brisca intr-un copac care-a fost contemporan cu Moise? Am fotografiat cat de multi am apucat. Poate, doar poate, printre ei se afla si matusalemul. N-am de unde a sti.
E, insa, odihnitor, sa vezi asa ceva. Nu e de colea sa vezi ceva viu, fie el si un pin amarat, care era deja batran pe vremea cand Marea Rosie se despica pentru a permite exodul evreilor. Te ajuta sa pui lucururile in perspectiva corecta. „In ziua in care am realizat imensitatea universului” – zicea Cioran – „am renuntat sa ma mai spal pe dinti”. Dupa ce-am vazut pinii astia il inteleg, chiar daca ma mai spal, la rastimpuri, pe dinti.
