Sunt fanul lui Traian Ungureanu


    Îl admir sincer pe Traian Ungureanu, deşi uneori se comportă că un bărbat înşelat, dar care iubeşte nebuneşte: este evident că ea concurează cu succes la titlul de “curva regimentului”, toţi i-o spun, nu crede, toţi devin duşmanii săi; acceptă fiecare explicaţie idioată pentru serile în care ea întârzie; zvârcolindu-se de nelinişte, aşteaptă nopţi întregi ca iubita să ajungă acasă, iar dimineaţa este atât de fericit că o vede încât uită scenariile monstruoase visate cu ochii deschişi şi împăienjeniţi; o zăreşte ţinându-se de mână cu altul, suferă, apoi caută febril o explicaţie, poate că i s-a părut, poate că individul doar îi dădea ceva, într-un final, devine tot mai sigur că a fost o plăsmuire a minţii sale, nici măcar nu era ea; iubita îi spune că s-a terminat, deja se gândeşte cum să o recâştige, cum să o aducă înapoi pe calea cea dreaptă, nu se poate ca o rătăcire de moment să le amâne fericirea pe care ea i-a promis-o, iar el şi-a imaginat-o pentru amândoi; târziu, când poate că iubita, oarecum cuminţită, va fi fiind departe, cu trei plozi şi două cratiţe de care trebuie să se îngrijească, el descoperă că sânii ei nu erau exact ca două mere, mai degrabă aduceau cu nişte pepeni scofâlciţi de la prea mult stat în soare, abia acum vede hărţile desenate de celulită pe picioarele şi fundul ei, “aripioarele” crescute peste şolduri nu mai sunt o amintire sexi, e doar grăsime în exces, adevărurile ei redevin minciuni. Dacă e un tip banal, subiect temporar al patologiei iubirii, merge mai departe, cum se zice, îşi vede de viaţă. Dacă nu, se aruncă de pe bloc. Sau, şi asta puţini o fac, va continua să creadă, va cânta cu aceeaşi pasiune paradisul, acum pierdut, având drept imbold faptul că femeia va deschide într-o zi ochii şi va realiza ce a ratat din cauza unor plăceri vremelnice, că va reuşi să o aducă înpoi la inocenţa dintâi. 
    Cei care nu-l înghit pe TRU vor spune că am făcut mişto până aici. Şi se vor grăbi să mă aprobe, să aplaude, să-l sictirească. Ceilalţi, probabil mai puţini, se vor grăbi şi ei să înjure, sa mă înjure, înainte de a termina de citit ce am avut de scris. Mai spun o dată, primele mele cuvinte au fost cât se poate de sincere: îl admir pe TRU pentru convingerile sale. Îl admir tocmai pentru că le are, sunt fanul său tocmai pentru că le susţine până-n pânzele albe, fără să aibă nici o urmă de simţ al ridicolului.
    Nu-i împărtăşesc deloc veneraţia pentru Băsescu şi PD-L, dar încerc să o înţeleg, mă străduiesc să pricep resortul ce-i declanşează frenezia cu care se bate pentru cauza sa. Încep să scap de îndoieli, nu postul de ambasador la Londra, nu fascinaţia căreia pare că îi este sclav îl animă. Traian Ungureanu crede necondiţionat că posibilitatea unei fericiri naţionale nu există în absenţa lui Băsescu. Nu sunt de acord cu un astfel de viitor unic, dar nici nu am cum să-l contrazic, asta pentru că nu sunt convins, cel puţin nu cu aceeaşi intensitate pe care o manifestă TRU, că nu are dreptate. O fi scârbos de părtinitor, o fi exagerând până la Dumnezeu, dar cred că e de mii de ori mai util unul ca el, aşa partizan cum e, decât unul ca mine şi ca mulţi alţii de prin preajmă, cărora ne este mai comod să ne refugiem în cinism, real sau studiat, detaşare sau obiectivitate de ochii lumii.
    Lumea asta nu s-a schimbat datorită celor care au făcut pe deştepţii, cinicilor, indiferenţilor, amuzanţilor sau şmecherilor, ci acelora care au crezut în ceva. Iar pentru România, o ţară la limita rahitismului în ceea ce priveşte convingerile, un TRU multiplicat, indiferent de direcţii, n-ar prinde decât bine.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here