…tablouri din jungla (II) – cu viermi, serpi si alte peripetii…
…e sase dimineata si va dati jos din pat sa mergeti la munca. Sau e sase dimineata si va dati joc din hamac sa mergeti la munca. Intrasem deja intr-o rutina. Ceea ce nu reusise sa faca armata – sa ma trezeasca, cu noaptea-n cap, de buna voie – reusise jungla. Aveam, n-aveam somn, pe la sase plus-minus cateva minute ma trezeam de buna voie si nesilit de nimeni. De fapt, aveam treaba. Aveam o reputatie de aparat- ucigasul de piranhas – si un grup de hranit. Trei-patru piranhas frumusei, asortati cu orez, ananas, banane fripte si, eventual, viermi, ne erau suficienti. Aveau si pestii astia tabieturile lor: trageau doar in anumite locuri si doar intre sase si opt, hai opt si jumatate. Punctuali, ca niste birocrati.
In plus, de ce sa va mint? – incepuse sa-mi tihneasca linistea de dimineata din tabara. Cred ca, in strafundurile mele, sunt un introvertit:) Altminteri nu-mi explic de ce, copil fiind, ma bucuram sa haladuiesc de unul singur pe dealurile si padurile din jurul Bradului, tarandu-ma prin mine parasite.
Primii doi piranhas au iesit conform asteptarilor – in vreo 45 de minute. Estimp, se trezise si restul lumii. Paco pusese de-o cafea, Florin mosmondea la undita lui in speranta ca astazi va fi ziua lui norocoasa. (A fost – a prins un soi de crab:)
Lasasem undita in canoe si ma dusesem sa-mi iau cafeaua, cand toata lumea a inceput sa urle: undita o luase razna – sarea prin canoe, peste bancutele de lemn, indreptandu-se amenintator spre rau.
Am luat-o la fuga spre canoe. Prea tarziu. Am mai apucat doar s-o vad sarind peste ultimul obstacol si disparand in apele tulburi. In fata dezastrului, am adoptat o atitudine mioritica. Si de-a fi sa fie… Ce mai puteam sa si fac? Fuse, fuse, si se duse. Sigur, imi parea rau – era o undita cu valoare sentimentala, prima cumparata cu vreo zece lei cand ajunsesem in SUA si tocmai de aceea o carasem in mana pe toate avioanele – sa vada si ea Amazonul. Ba ne servise si pe toti, credincioasa. Na, ca vazuse Amazonul mai de-aproape decat mi-as fi dorit.
Freddy, insa, e de alta parere. Imbracat, cu cizmele de cauciuc in picioare, trece fulgerator pe langa mine si, fara nici o ezitare, se azvarle, cu capul inainte, in Raul Termitelor. Pentru cateva secunde, in tabara se face liniste. Freddy reapare, zece metri mai incolo, triumfator, cu undita in mana. Cum facuse sa o gaseasca in apele acelea tulburi? Numai el stie. Nu era nici prima si nici ultima data cand Freddy, in ciuda figurii sale de copil, avea sa ma uimeasca.
Izbucnim in urale. Culmea e ca piranhas-ul pacatos ramasese in continuare agatat la capatul firului. I-am scos pe amandoi din apa. Pe unul l-am mancat, celuilalt i-am dat, ca semn de multumire, o cutie cu vreo cincizeci de ace si alta cu vreo zece plumbi. Mi-a multumit din suflet – iar eu m-am simtit rusinat.
Pentru oamenii astia si un ac e important – daramite o undita. (La sfarsitul calatoriei aveam sa-i fac cadou toate materialele de pescuit ramase – mai putin undita. Ea mai avea aventuri de trait si rechini de prins. Florin si-a dat-o pe-a lui – nu apucase sa se lege afectiv de ea.)
Dupa micul dejun, plecam in jungla. Plecam, cum oamenii normali pleaca la munca sau la cumparaturi. Aukcoo ne trimite cu indicatii clare: usturoi de jungla si viermi. Vaslim o vreme in sus pe Raul Termitelor (Comejenes), pana cand Freddy hotareste ca e momentul sa acostam in mijlocul lui nowhere. Nu e poteca, nu e carare – e doar jungla deasa s-o tai cu macheta.
Cum orice lucru bine facut incepe insa – si-n Amazon ca si-n Romania – cu o pauza, ne oprim mai intai la tigare. Vorba vine. Tigarile s-au terminat de vreo doua zile .(Aukcoo e singurul care mai are ceva rezerve dar nimeni nu mai indrazneste sa-i ceara si, oricum, nu e cu noi.) Norocul nostru face sa fumez pipa si sa am rezerve importante de tutun. Tutun de pipa care, in conditi normale, nu poate fi fumat in tigara. Nu si aici. Oamenii astia isi rasucesc tigari din hartie de „vocabular” si fumeaza in ea orice aproximeaza tutunul. Culmea e ca si pot! Sincer, ii invidiez.
Freddy deschide cale cu macheta dar, dupa nici cincizeci de metri se opreste. Gasise „usturoiul de jungla” care era primul pe lista prioritatilor. Pentru noi, arata ca orice buruiana din jungla – dar, frunzele, strivite intre degete, emana intr-adevar un puternic miros de usturoi. Paco si Freddy se bucura ca niste copii. Cica planta, macerata in rachiu pentru cateva zile, rezolva orice probleme respiratorii. Probabil de aia Aukcoo inca mai fumeaza ca un turc si nu pare, la saizeci-si -ceva de ani, sa dea semne de oboseala. Sa fie primit! Agat tulpinele in spatele rucsacului si mergem mai departe.
Nu e nici pe departe ca-n filme. Mergem pentru vreo doua ore prin jungla – degeaba.
Nu impuscam nimic (adica Paco si Freddy), nu gasim nimic bun de mancat sau de dus in tabara. La rastimpuri, cand traversam vreun parau, ne oprim si Paco incearca sa pescuiasca pentru cateva minute c-o undita incropita in graba. Degeaba.
Freddy bate cu macheta in orice trunchi doborat la pamant si-l asculta cu urcehea, precum un medic – degeaba. In cele din urma, avem noroc. Gasim un trunchi pe jumatate putrezit in care, daca e sa ne luam dupa Freddy, se gaseste cina noastra. Asa si e. Indianul asta e precum francezii – are cate o vorba pentru fiecare lucru si de fiecare data are dreptate.
Odata despicat cu macheta, trunchiul isi dezvaluie comoara de viermi. Viermi de toate dimensiunile si formele – aia mai negri nu sunt buni de mancat, dar restul…
Sunt viermi mari, carnosi, cum vezi prin documentare, si unii mai mici, albinosi, ceva mai zglobii. Cei mici, albi, pot fi mancati asa cum se prezinta – o varianta amazoniana a fulgilor de porumb. N-au cel mai bun gust din lume, dar nu sunt nici complet dezagreabili. Mancam cativa – ce sa mai si facem?
Cei mari, galbeni, mustosi – ne explica Paco – pot fi mancati si ei cruzi, dar nu e indicat. Avand atata grasime, mucus si mai stiu eu ce, mancati provoaca diaree. Ma gandesc la toate documentarele vazute in care albii ii mancau cruzi, sub privirile incurajatoare ale indienilor si ma pufneste rasul. Strangem o punga intreaga – un kilogram sau mai bine de viermi – care fripti seara, cu niste orez si peste aveau sa se dovedeasca (relativ) gustosi. Daca ma intrebati, cea mai buna carne de vierme ramane porcul.
Cand ne ridicam sa plecam, Paco observa ca usturoiul de jungla disparuse. Il agatasem pe rucsac dar, fiind ultimul din coloana, habar n-aveam cand disparuse. Mai mult prin semne il intreb: Care e problema? Doar se gaseste la fiecare pas. Gresit. Planta e extrem de rara, iar faptul ca o gasisem dupa doar vreo cincizeci de metri de umblat prin jungla fusese norocul chiorului.
Colac peste pupaza, incepe si ploaia. O luam inapoi, la pas, rasfirati prin jungla, doar-doar om gasi frunzele cu pricina. „Slabe sperante”, ne spunem.
Cum, zice-se, exista un dumnezeu al betzivilor, exista, probabil, si unul al narozilor. Gasim „usturoiul” zece minute mai tarziu si toata lumea rasufla usurata.
Repet: viata in jungla nu e ca-n filme, unde la fiecare zece minute se intampla ceva. De cele mai multe ori nu se intampla nimic. Uneori ploua ca la balamuc si nu-ti ramane altceva de facut decat sa te intorci in tabara cand ti-e lumea mai draga, s-astepti sa treaca. Alteori alergi noaptea, prin jungla, dupa vreun porc salbatic care pare a-ti face in ciuda si dispare definitiv cand ti-l imaginai deja pe rotisor. Aukcoo se straduie sa ne „intretina”: ne invata, bunaoara, cum sa intindem capcane.
Sunt de trei feluri: prin cadere (intr-o groapa din care animalul nu mai poate iesi); prin zdrobire – merge la animalele mici, in general rozatoare; si prin spanzurare.
Le face pe toate – cate una din fiecare – dar nu mai are nici el entuziasmul de la inceput. Pentru a prinde ceva cu o capcana trebuie sa intinzi macar zece. Noi am intins doar trei. Nu stiu ce e cu Aukcoo. Da semne de plictiseala. Berea s-a terminat de multisor, coca e si ea pe sfarsite, tutunul la fel. De impuscat, inca, nu impuscase nimeni nimic. Noroc cu pestii.
In lipsa de altceva mai bun, ma hotaresc cu Florin sa construim o coliba „from scratch”, la cativa metri de tabara. Indienii se ofera sa ne ajute, dar ii refuzam.
Vrem sa demonstram – si noua si lor – ca nu suntem niste gringos handicapati. Si nu suntem: ne ia cateva ore de munca dar rezultatul e peste asteptarile lui Aukcoo.
Ba chiar si ale indienilor care, la sfarsit, vin sa ne inspecteze constructia: are o platforma ridicata de la pamant, e acoperita cu frunze de palmier cum se cuvine, sustine doi oameni, ba chiar, pare-se (asta a fost punctul forte) am folosit pentru legaturi o liana extrem de flexibila si de rezistenta.
Am ales-o intentionat? „Siguuuur!” – raspundem noi, ca studentii la examen. Indienii plescaie din limba, admirativ. Aiurea. Fusese o pura intamplare.
Intr-una din zile, nu mai stiu care, pentru ca renuntasem de multisor a mai tine un jurnal, Freddy a prins un boa constrictor. L-ar fi mancat, dar Aukcoo s-a opus vehement. Omul avea o slabiciune pentru serpi (si maimute). A ramas, asadar, in tabara, ca un soi de animal de companie si aveam sa ne fotografiem cu el in noapte dinainte plecarii. Va spun: odata ce te-ai obisnuit, jungla devine un soi de birou mai ciudat. Putini oameni dorm la birou. Si mai putini o fac cu un boa atarnat de-asupra capului.
Alta noapte pe rau, doar noi si indienii. Luminile sunt stinse, se vasleste incetisor. Deodata, Freddy opreste canoea si impunge cu degetul intunericul. Aprindem lanternele. Un sarpe albicios, subtire si lung de vreun metru, statea incolacit pe co creanga deasupra capetelor noastre. Cum il vazuse/simtise pe intuneric? Habar n-am. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.
E otravitor, inteleg din discutiile lor. Freddy scoate macheta si se pregateste sa-i reteze capul. Paco il opreste. Aukcoo nu vrea sa vada serpi morti, ai uitat? Si ce sa facem? Sa incercam sa-l prindem viu? Sarpele sta in continuare pe creanga, nepasator la juriu si la faptul ca soarta lui e pe punctul de a se decide. Da-l in spuma marilor – e concluzia. Daca ar stii, sarpele ar rasufla usurat. Dar nu stie. Vaslim mai departe pe intuneric.
Ceva mai incolo, un peste adormit intre doua ape are mai putin noroc. Freddy il prinde dintr-o miscare si il azvarle in barca. Aukcoo nu are simpatii deosebite fata de pesti. N-am mai vazut niciodata un peste adormit prins cu mana. Am prins si eu cativa, pe sub ragalii, dar aia nu cred ca erau adormiti. Asta dormea nevinovat, la un cot al raului, intre doua ape. Nu tu buturuga, nu tu nimic. Ghinion: legea junglei sau a corporatiilor.
Nimeni n-avea curajul s-o spuna, dar era timpul sa ne intoarcem. Coltul asta de jungla nu ne mai putea oferi nimic nou. Intr-un sfarsit, Aukcoo a venit la noi si ne-a intrebat: cat mai stam? Ganditi-va ca mai avem si o petrecere de facut in sat si un vapor de prins in Pevas, iar cate zile vom face la intoarcere nimeni nu poate baga mana-n foc.
M-am uitat la Florin, Florin s-a uitat la mine. Nu ne-ntelegeti gresit: nu ne plictiseam. Mint. Incepusem sa ne plicitisim. Vroiam altceva. In seara aceea, cand m-am descaltat, si m-am uitat mai atent la picioare, le-am vazut ca pe niste mortaciuni albicioase, cu crapaturi prin care incepea sa iasa sangele. Trench-foot. Am stat cu ele deasupra focului pentru vreo ora si totul a revenit la normal. Era, insa, un semn, Era vremea s-o luam din loc.
Inca o zi, am raspuns. Si, odata luata decizia, ca in orice poveste pe ultima suta de metri, aveau sa fie cele mai placute 24 de ore petrecute in maruntaiele junglei. Nu si cele mai interesante, insa, petrecute in Amazon. (Va urma)
