Textul a murit. Dan Sociu


    Asa cum pusesem textul prima oara, nu se putea comenta. Asa ca il asez pe blog ca pe toate celelalte postari…

    Dan Sociu este un poet roman care s-a inventat cumva dinspre marketing (– nu mă refer la marketing industrial neapărat, ci la un marketing literar, strănepotul narcisismului poetic, ăla care se făcea pe vremuri cu sifilis camflat în ftizie -) spre poezie şi nu invers. Chestie care evoluează la pachet cu o sumedenie de schimbări în felul în care consumăm text poetic. E exact motivul care la început mi l-a făcut nesuferit pe Sociu. Şi care apoi l-a transformat într-un personaj drag.

     

    Din “Urbancolia” lui Dan Sociu nu mi-a plăcut decît titlul. Sînt critici, unii pe care de obicei îi urmăresc atent (Iovanel, de exemplu), care s-au arătat extaziaţi de un nou stil, un nou manifest literar cu o consistenţă “pulp” secţionată de ironie teoretică. Eu n-am găsit decît clişeul şi graba necesară care apare cînd sensul literar este inversat: dinspre strategia de marketing înspre produs. Aş fi primul să ridic în slăvi o modalitate de creare a lumii ficţionale în fugă, dar nu e cazul în Urbancolia – receptarea lui Iovanel e mai mult wishfull thinking. Asta nu înseamnă că sînt de acord cu Cristea Enache care îl neagă de pe Sociu pentru că-l enervează autopromovarea.

     

    Una dintre dilemele subtile ale crizelor de tot felul (de la aia financiara, la aia literara) este tocmai inversarea raportului dintre produsul primar si informatiile despre produs. Mihai Iovanel gaseste deschizatoare de drumuri insiruirea fals-narativa a unor clisee instaurate in anii ’90: perspectiva paranoida asupra lumii, autobiografism sau amintirile din epoca ceauşistă. Eu nu am găsit decît mică bravadă de cafenea fără nimic neliniştitor în ea, aşa cum s-ar cuveni în textul unui prozator-poet, după capul meu burghez. Şi, dimpotrivă, mi-a plăcut pleiada de clişee de amintiri comuniste de la Dan Lungu (“Sînt o babă comunistă”) tocmai pentru că sînt expuse ca în raportul unui medic legist, cu o tristeţea şi răceala necesare. Mă rog, despre noua carte a lui Sociu, “Nevoi speciale”, vroiam să vorbesc.

     

    Cu “Nevoi speciale” pare să capete sens noul fel de consum pe care-l presupun noii autori. Mulţi îmi plac fără să mă omor după cărţile lor (Alex Vaculovski, primul exemplu). Poetul e acum, mai mult ca oricînd, o prezenţă fără mare nevoie de justificare tradiţională prin textul literar, graţie mai ales netului. Sociu a suferit o metamorfoză fericită prin noua formă de “gura satului”, adică prin ceea ce aş numi “bîrfa urbană”.

     

    A repetat că e poet pînă a devenit poet. Nu m-a “lovit” niciodată cu vreun text, a fost mult mai agresiv “prezent” în lumea culturală, dar nu şi-a riscat efectiv pielea pentru statutul cu pricina, de asta o numesc evoluţie prin marketing – e cumva opusul lui Marius Ianuş (deşi avem şi aici un autopromoter dezlănţuit, a făcut-o de multe ori pe propria barbă, cu riscurile de rigoare). Sociu a scris texte cel mult onorabile, dar a dat interviuri excelente după aceea. Nu ironizez: chiar mi se pare important să observăm că textul literar a rămas doar o rămăşiţă estetică cu un rol legitimator; ce faci după aceea cu respectiva identitate, abia aici începe aventura. Oricum nu mai citeşte mai nimeni, măcar să avem scriitori.

     

    Sociu este cumva un prototip pentru noua generaţie de autori care nu au nevoie de texte ca să fie mari – aş spune, în oglindă cu o tradiţie care ne spunea că “a murit autorul”, că acum A MURIT TEXTUL. Textul şi-a pierdut foarte mult din autonomie, devenind din ce în ce mai mult vehicul gata croit pentru personalităţi dintre cele mai diverse.

     

     

    A venit cu idei interesante editorial. A început să facă proză sacadată, bună de trimis în foileton prin SMS. În noua “Nevoi speciale”, literatura capătă o binevenită notă angoasantă pentru că apare un nou ingredient pe cît de tadiţional, pe atît de autentic: boala, frica de moarte. E marea diferenţă dintre “Urbancolia” şi “Nevoi speciale” şi e şi motivul pentru care această a doua carte mi s-a părut bună. În rest, principalele delicii vin din micile formulări, din micile povestioare de revistă re-spuse, re-conotate.

     

    Amorurile, scenele de sex şi-au pierdut mult dintr-un machoism aproape brebanian şi au devenit sumbre, prinse într-o aură abia acum “urbancolică”. Credinţa în pseudo-biografism nu este decît o nouă notă în manifestul amplu al construirii autorului în detrimentul textului. Făurirea imaginii e o obsesie plăcută la Sociu, aşa că îl salut în sfîrşit cu respect, după ce ani de zile l-am privit ca pe încă un animal literar cu dorinţă de recunoaştere prin premii cu tradiţie şi în două cercuri de poetaşi penibili…

     

    Articol scris in colaborare cu Dragos Stanca

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here