The Guardian reinventează ştirea locală
Orice manager media mai acătării ştie că ştirile adevărate sunt cele despre realitatea din imediata apropiere a cititorului/ascultătorului/telespectatorului/userului. Adică cele care ne privesc direct. Suntem mai interesaţi de ceea ce se întâmplă în oraşul sau proximitatea noastră decât de lucruri care se petrec la sute de kilometri de noi. Aşa suntem setaţi, statistic vorbind.
De la ideal la realitate, ca să spun un loc comun, e, însă, cale destul de lungă. Presa locală din România, dar nu numai cea din România, are limitele şi metehnele ei. Nu am să vorbesc aici despre ele. Au fost şi sunt discutate ori de câte ori se încearcă găsirea de soluţii pentru a o salva sau pentru a-i acorda un rol mai mare.
De partea cealaltă, presa centrală are, şi ea, disfuncţionalităţi şi bariere de trecut. Cât am lucrat la Cotidianul, ca unul venit din „Provincie”, aveam revelaţiile mele negative în acest sens. Treceau uneori luni de zile în care nu discutam nicio ştire mai de Doamne ajută despre anumite oraşe, unele chiar importante. Şi impresia, trebuie să o spun, era generală, despre toată presa din Bucureşti. Nu citeam chiar tot şi zi de zi, dar eram oricum peste un cititor mediu. Senzaţia pe care o aveam citind presa centrală era că unele localităţi din România parcă nici n-ar exista sau ar fi nişte pete albe pe harta ţării. Nimic relevant nu părea să-i excite profesional pe colegii mei jurnalişti în privinţa acestor aşezări. Gândiţi-vă numai, aşa, la simţul comun, când aţi citit ceva „tare” despre Satu Mare, Brăila, Orşova sau Caransebeş, ca să dau câteva exemple.
Localităţile amintite, însă, nu sunt singurele second hand în privinţa prezenţei lor în presa centrală. Pe lângă ele, mai există un grup de localităţi care apar preponderent cu anumite ocazii: Alba Iulia de 1 Decembrie, Putna la Înviere, Deva când se vorbeşte de gimnastică ş.a.m.d. Mai norocoase, poate, sunt cele care au câte o firmă mai babană (Piteşti, Galaţi, Cernavodă) sau o echipă de prima divizie (de preferinţă una de fotbal) şi cele a căror „relevanţă” e dată de identificarea cu câte un personaj mai exotic sau un baron local: Pinalti = Piatra Neamţ, Mazăre = Constanţa, Oprişan = Vrancea etc. Sigur, exagerez puţin, dar în mod cert există un grup de oraşe care formează un soi de pachet majoritar al presei centrale. Şi apartenenţa la acest grup nu e dată numai de relevanţa vieţii politice, economice sau de altă natură din localităţile repsective.
În toată ecuaţia mai intervin şi agenţiile de ştiri, care, chiar dacă într-o proporţie mai mică, au metehne similare. Ele au mai multe informaţii locale, dar adeseori sunt irelevante sau cu un umor involuntar de mare fineţe sau cu rol mai curând profilactic decât profesional pentru stresul jurnaliştilor (ţin minte cum ne lecuisem de unul dintre corespondenţii unei agenţii de ştiri de la noi după ce, plecând de la o frântură de informaţie oferită de acesta, am săpat câteva ore pentru a ne da seama la final că informaţia era bine împachetată, dar complet falsă).
Cauzele pentru care gestionarea informaţiei locale şi livrarea ei către publicul local scârţâie sunt, cum altfel?, şi obiective, şi subiective. Dintre cele obiective, cea mai importantă e lipsa banilor şi, implicit, a corespondenţilor. Când, totuşi, ziarul central are o echipă de corespondenţi, se mai întâmplă ca aceasta să nu fie, totuşi, destul de numeroasă sau destul de eficientă, unii dintre corespondenţii nefiind cei mai calificaţi pentru jobul respectiv (se trimit ştiri neatractive, se ratează informaţii care ar putea ajunge pe prima pagină la Bucureşti, se fabrică ştiri doar pentru a justifica leafa etc.). Mai sunt, apoi, disfuncţionalităţile de management: fie o atenţie exagerată sau o predispoziţie pentru ştiri din anumite oraşe, fie ignorarea cu bună ştiinţă a informaţiilor despre anumite localităţi. Cu alte cuvinte, fie o selecţie prea subiectivă („dau mai multe ştiri despre oraşul meu sau despre locurile care îmi sunt mai familiare ori apropiate”), fie o „anti-selecţie” („nu dau ştiri despre oraşe care nu mă intzeresează, nu le cunosc sau îmi sunt antipatice”).
Ar fi interesant de văzut în ce fel „structura apartenenţei geografice” a echipelor redacţionale din presa centrală e reflectată în conţinutul ziarelor. Mai exact, în ce măsură locul în care au crescut jurnaliştii de la un ziar influenţează, direct sau indirect, conţinutul ziarului respectiv. Câte ştiri sunt, să spunem, despre Marginimea Sibiului într-un cotidian central la care lucrează mulţi jurnalişti din… Marginimea Sibiului?
N-am să rezolv eu, aici, problema cantităţii şi calităţii ştirilor locale. O soluţie, însă, oferă cei de la The Guardian, cotidianul britanic urmând să lanseze anul viitor un proiect local pentru care a anunţat deja că e în căutare de colaboratori. Proiectul pilot va fi testat în trei oraşe: Leeds, Cardiff şi Edinburgh. The Guardian va angaja blogeri locali, care, pe lângă cerinţa de scrie brici, vor trebuie să ştie să folosească aparatul foto şi camera de luat vederi. De reportofon nici numai spun. Abilităţi multimedia pe care angajatorii autohtoni nu le solicită încă.
În fine, anunţul mai spune că experienţa de jurnalist e un avantaj, dar nu şi o condiţie obligatorie. Noii colaboratori locali vor putea lucra cât şi unde vor vrea, cu acces la resursele centrale ale publicaţiei. Aşadar, fără sediu, fără orar şi fără cafea gratuită. Probabil că numărul celor care se vor prezenta la concurs, amatori, dar şi jurnalişti profesionişti cu jobul pierdut, va fi mare. Iniţiativa The Guardian riscă, însă, să-i arunce pe corespondenţii locali în categoria „profesii care au fost”.
