Trei cântece cu c***e
Nu e nici o scofală să faci metalele grele de râsul curcilor. Epitaful, grotesc peste poate, părea să fi fost scris în urmă cu trei ani, când trupa Lordi câştiga Eurovisionul. Fireşte, mi se poate răspunde că gluma aia finlandeză n-are cum să fie luată în serios. Dar asta n-o face o glumă bună.
Sunt, de asemenea, o grămadă de trupe sănătoase despre care nu afli decât dacă citeşti „Kerrang!”. Şi e păcat: nu mi-or curge pletele pe umeri râu, dar regret oarecum faptul că metalele grele par să se fi retras în nişa din care plecaseră, incapabile să mai scoată capul în mainstream, opace şi – uite c-am zis-o! – irelevante.
Skunk Anansie nu comite nici una dintre greşelile îmbufnate de mai sus. Sigur, „Smashes&trashes” nu e o revenire pe de-a-ntregul: sunt în turneu (cu casa închisă!), dar albumul e un best of , o colecţie corectă – poate prea corectă – de hituri căreia i-au adăugat trei cântece noi.
Aici e şpilul: sunt doar trei la număr, dar câtă energie, câtă onestitate şi câtă ştiinţă a lucrului bine făcut încap în ele! „Tear the place up” chiar face totul praf în jur: e rock curat, vânos şi făr’ de milă. Duduie cale de trei minute precum economia românească din alte vremuri. Pe cât de scurtă, pe atât de intensă. „Because of you” revitalizează formula „domol-brutal-domol din nou”, care părea cu totul compromisă de miriadele de trupe „nu-metal” de după 2000. Funcţionează mai bine decât ai fi putut crede. Iar „Squander” e verişor primar cu „Hedonism” şi cu „Secretely”. Vocea lui Skin, zdrobitor de fragilă, trece cu mult dincolo de chingile stilistice ale momentului şi-ţi aduce aminte că rockul din blues a plecat.
Nici o noutate, veţi spune. Aveţi dreptate, dar surprinzător e cât de primar – în ciuda producţiei impecabile (nici un sunet aşezat anapoda!) – sună cele trei cântece. Cum ar spune Beavis şi Butt-Head, zdruncină: they rock. Zdravăn şi salutar. Interesant, cele trei cântece noi nu sunt puse claie peste grămadă într-un singur loc, ci presărate pe întreg discul: nou-veniţii îl pot asculta ca pe un album foarte închegat.
Restul compilaţiei, după cum spuneam, e o dulce amintire pentru fani şi un bun început pentru restul lumii. L-aş fi vrut mai riscant: „You’ll follow me down”, baladă niţeluş prea tradiţionalistă de pe ultimul lor album propriu-zis, putea fi înlocuită cu „100 ways to be a good girl”. Şi cum îi ştiu foarte preocupaţi de starea lumii, numai „Selling Jesus” nu mă mulţumeşte. Aş fi simţit nevoia să aud „Little baby swastika” ori – hehe! – „Yes, it’s fucking political”. Dar ăstea sunt cochetării de fan, prea bucuros să vadă o trupă pe bune înapoi la treabă.
Trei cântece cu c***e
(Skunk Anansie, Smashes&trashes, One little Indian, 2009)
Nu e nici o scofală să faci metalele grele de râsul curcilor. Epitaful, grotesc peste poate, părea să fi fost scris în urmă cu trei ani, când trupa Lordi câştiga Eurovisionul. Fireşte, mi se poate răspunde că gluma aia finlandeză n-are cum să fie luată în serios. Dar asta n-o face o glumă bună.
Sunt, de asemenea, o grămadă de trupe sănătoase despre care nu afli decât dacă citeşti „Kerrang!”. Şi e păcat: nu mi-or curge pletele pe umeri râu, dar regret oarecum faptul că metalele grele par să se fi retras în nişa din care plecaseră, incapabile să mai scoată capul în mainstream, opace şi – uite c-am zis-o! – irelevante.
Skunk Anansie nu comite nici una dintre greşelile îmbufnate de mai sus. Sigur, „Smashes&trashes” nu e o revenire pe de-a-ntregul: sunt în turneu (cu casa închisă!), dar albumul e un best of , o colecţie corectă – poate prea corectă – de hituri căreia i-au adăugat trei cântece noi.
Aici e şpilul: sunt doar trei la număr, dar câtă energie, câtă onestitate şi câtă ştiinţă a lucrului bine făcut încap în ele! „Tear the place up” chiar face totul praf în jur: e rock curat, vânos şi făr’ de milă. Duduie cale de trei minute precum economia românească din alte vremuri. Pe cât de scurtă, pe atât de intensă. „Because of you” revitalizează formula „domol-brutal-domol din nou”, care părea cu totul compromisă de miriadele de trupe „nu-metal” de după 2000. Funcţionează mai bine decât ai fi putut crede. Iar „Squander” e verişor primar cu „Hedonism” şi cu „Secretely”. Vocea lui Skin, zdrobitor de fragilă, trece cu mult dincolo de chingile stilistice ale momentului şi-ţi aduce aminte că rockul din blues a plecat.
Nici o noutate, veţi spune. Aveţi dreptate, dar surprinzător e cât de primar – în ciuda producţiei impecabile (nici un sunet aşezat anapoda!) – sună cele trei cântece. Cum ar spune Beavis şi Butt-Head, zdruncină: they rock. Zdravăn şi salutar. Interesant, cele trei cântece noi nu sunt puse claie peste grămadă într-un singur loc, ci presărate pe întreg discul: nou-veniţii îl pot asculta ca pe un album foarte închegat.
Restul compilaţiei, după cum spuneam, e o dulce amintire pentru fani şi un bun început pentru restul lumii. L-aş fi vrut mai riscant: „You’ll follow me down”, baladă niţeluş prea tradiţionalistă de pe ultimul lor album propriu-zis, putea fi înlocuită cu „100 ways to be a good girl”. Şi cum îi ştiu foarte preocupaţi de starea lumii, numai „Selling Jesus” nu mă mulţumeşte. Aş fi simţit nevoia să aud „Little baby swastika” ori – hehe! – „Yes, it’s fucking political”. Dar ăstea sunt cochetării de fan, prea bucuros să vadă o trupă pe bune înapoi la treabă.
(Skunk Anansie, Smashes&trashes, One little Indian, 2009)
