Tristeţea generalilor trimişi să moară
Uitaţi-vă la ei, soldaţi, cum îşi strîng meticulos curelele armurilor, cum îşi pun capetele în mîini gîndindu-se cu tristeţe la nevestele şi la copiii lor, cum strîng mînerul sabiei ca pe mîna unui prieten drag de lîngă care, plecînd, ştiu că se vor despărţi pe vecie! Ei ştiu că pleacă să moară, ştiu că sîngele lor se va vărsa în zadar şi nu va stinge ura şi disperarea din inima împăratului, ştiu că imperiul se va prăbuşi curînd în el înşuşi, precum galeria unei saline ale cărei bogăţii s-au pus demult pe bucatele de pe mesele multora, că va putrezi precum miezul unui măr pe care un vierme mort demult a ajuns să-l împută. Ei ştiu că războiul e pierdut înainte să înceapă, că împăratul s-a stins deşi pare viu, că vieţile soldaţilor pe care-i va duce la pierzanie sînt ca seminţele împrăştiate să rodească pe stîncă, dar cu toate astea îşi pune coiful şi pleacă. Pleacă să moară fiindcă nu pot lupta împotriva împăratului lor şi fiindcă n-au înţeles, în atîtea bătălii aprige, asemeni tuturor generalilor credincioşi, dar lipsiţi de simţul istoriei, că uneori barbarii sînt mai civilizaţi decît împăratul însuşi.
