U.S. and Them
Acu’ ceva ani, vreo patru, făcusem un interviu cu Fred Gray, printre altele, avocatul lui Martin Luther King şi al Rosei Parks, femeia care, arestată pentru că a refuzat să se ridice de pe un scaun rezervat albilor într-un autobuz din Montgomery, a declanşat revolta şi, apoi, Mişcarea pentru Drepturi Civile a negrilor din Statele Unite. Se întâmpla în 1955, adică înaintea Revoluţiei maghiare (1956) sau a Primăverii de la Praga (1968), repere ale Războiului Rece.
L-am vânat pe Fred Gray câteva săptămâni şi m-a tot amânat. În cele din urmă, prinzându-l într-o dimineaţă la telefon, îmi spune răspicat că vrea să facem interviul. Right now! În noaptea aceea murise Rosa Parks… Mă simţeam inconfortabil şi l-am rugat să amânăm. Nu a vrut. Printre ultimele întrebări, l-am întrebat şi când crede că americanii vor avea un preşedinte afro-american. Am primit următorul răspuns:
Nu sînt un profet, dar mi-aş dori să văd aşa ceva. Dar, dacă e să iau Alabama drept exemplu, este încă dificil ca un alb să voteze pentru un negru. Ceea ce reprezintă o dezamăgire pentru mine. Speram ca, la un moment dat în cariera mea, să nu mai văd astfel de diferenţe […]. Pentru un preşedinte negru la Casa Albă, e nevoie de o mare schimbare, şi sufletească, şi a mentalităţii, schimbare care să afecteze întregul electorat. Dacă se va întâmpla în 5, 10 sau 15 ani, asta nu pot să prevăd.
Acordarea premiului Nobel pentru pace preşedintelui american, oricât de ilegitimă sau neîntemeiată poate părea pentru unii, nu e pentru ce a făcut de când a fost investit, ci pentru ce a făcut până a ajuns la Casa Albă şi, mai ales, pentru ce reprezintă Barack Obama în istoria Americii. Obama e unul dintre exemplele şcoală ale felului în care funcţionează democraţia americană şi mentalul yankeilor. El ne arată puterea societăţii americane de a materializa idei care la început par imposibile. Obama este doar vârful icebergului.
Nu e un atât un clip, cât o dicuţie despre politica clapelor albe şi negre ale pianului:
