Un horror american, remediul împotriva tragi-comediei româneşti
În acest loc ar fi trebuit să zacă un amplu comentariu despre protestul de miercuri al fermierilor (care s-ar fi remarcat prin scurte consideraţii despre alte clase sociale: vînătorii, pescarii, politicienii). Ceva notabil s-a întîmplat. În ultimul moment, a intervenit ceva mai înspăimîntător decît politica românească şi nu se făcea să ratez acest moment rarissim. Da, am văzut Paranormal Activity, “one of the scariest movies of all time”. E aşa cum speram să fie: ceva mai bun decît The Blair Witch Project. Si infinit mai reuşit decît clasa noastră politică, deşi pleacă de la premise la fel de precare.
De la bun început vă avertizez: ignoraţi orice opinie azvîrlită pe net care începe cu un emoticon care vomită sau conţine expresii nule şi neavenite, precum “really really bad movie” sau “not bad for college kids”. Am observat că unii oameni (nu numai Băsescu) au prostul obicei de a crede despre ei înşişi că se pricep la orice: filme, fotbal, băutură şI femei (în apărarea mea, menţionez că am competenţe restrînse). Dacă aveţi dubii, consultaţi nişte critici de film ca lumea. De preferat, după vizionarea celor doar 86 de minute de bun simţ (veţi vedea, justificate de buget). Vă veţi lămuriţi atunci, în cunoştinţă de cauză, de ce funcţionarii de la Paramount au condiţionat lansarea filmului pe ecrane de atingerea unui prag de un milion de solicitări online. În cît timp s-a strîns milionul? S-o recunoaştem: în patru zile.
Ce se-ntîmplă? Katie şi Micah sînt doi tineri perfect obişnuiţi, ea studentă, el bărbat cu iniţiativă. E normal: în horror-ul american, banalitatea atrage întotdeauna excepţionalul (în caz contrar, fiind vorba despre o adevărată dramă). Locuiesc împreună într-o suburbie californiană, într-un căsoi tipic middle class, cu mobilă ieftină şi funcţională şi gresie care imită parchetul. Ei bine, ceva intră noaptea în casă (sau poate e deja acolo, pîndind mortal, dintr-o crăpătură în faianţă). Face zgomotele tipice unei canapele care păşeşte apăsat pe scări, ceea ce e evident alarmant, întrucît ştim cu toţii că, dacă nu e vorba de Walt Disney, mobila nu umblă de nebună prin casă.
Ocazional, trînteşte uşile nervos, ca o stafie la menopauză, şi umple cearşafurile cu aer rece, care-ţi face pielea de găină. Poate că descrierea sună inadecvat pentru un horror al cărui tagline – Don’t See It Alone – nu e doar o vorbă de dînşii inventată în laboratorul de marketing. Cert e că horror-ul în sine funcţionează perfect cu lumina stinsă, alimentîndu-se aproape exclusiv din lungi momente de inactivitate şi intensă anticipare. E ceea ce le iese cel mai bine artizanilor japonezi pe care mă aşteptam să-i frecventeze regizorul Oren Peli (care a mărturisit însă că favoritele lui de gen sînt The Exorcist, Rosemary’s Baby, The Sixth Sense, The Others). O tuşă care mi-a plăcut: finalmente, entitatea lasă nişte urme bizare în prafurile albe presărate strategic, pe hol, îndrăznesc să anticipez – imposibil de descifrat chiar şi pentru o expertă ca Amy Winehouse.
Evident, locatarii se trezesc adeseori din somn şi experimentează diverse grade de panică, nefiind foarte siguri dacă au de-a face cu o fantomă care dă iama prin frigider (ca-n Ghost Busters) sau un demon imobiliar devastator (ca ăla din Poltergeist). Din primul minut aflăm însă cum vrea Micah (pe numele lui de actor Micah Sloat) să rezolve, bărbăteşte, problema: cumpărînd o cameră video, cu care să surprindă în fapt excepţionalul eveniment paranormal. Demonul regizoral se instalează confortabil în mintea lui, ca o migrenă paranoică. Frica lui Katie (Katie Featherson, a cărei interpretare e doar convingătoare) devine un subiect senzaţional, de film documentar. {i confirmă ipoteza că, atunci cînd bărbaţii au o jucărie nouă, nu te mai înţelegi cu ei întrucît sînt ocupaţi să scoată cu ea punctajul maxim.
Ce filmează Micah, Katie (ocazional) sau camera singură, montată noaptea pe un trepied, în dormitor, e tot ceea ce vedem noi, spectatorii (şi, practic, nu vedem mare lucru). De unde şi cea mai facilă etichetă aplicată filmului (“Blair Witch wanna be”), favorizată, e drept, de mesajul cu care se deschide filmul: “The producers would like to thank the families of Micah S. & Katie F. and the Rancho Penasquitos Police Department for providing this footage”. Numai că reţeta e deja clasicizată şi a intrat, ca pozele alb-negru cu Charlie Chaplin, în domeniul public. Două exemple relativ recente: Cloverfield (Matt Reeves, 2008) şi Diary of the Dead (George Romero, 2007).
Cazul lui Paranormal Activity e însă perfect singular, dincolo de paralele şi diagonale (printre cele mai măgulitoare – cu The Exorcist). Bugetul filmului e ridicol, chiar şi pentru cinematografia românească (ale cărei horror-uri se regăsesc aproape exclusiv în opera lui Sergiu Nicolaescu): 11.000 de dolari! De două ori mai puţin decît The Blair Witch Project, care şi-a trecut în cont peste 240 de milioane de dolari, devenind cel mai profitabil film din istorie. Primul lung-metraj al israelianului emigrat în SUA Oren Peli (care i-a convins astfel pe producători să-i dea pe mînă o producţie cu buget adevărat şi lucrează acum la horror-ul SF Aria 51) vine însă tare din spate.
În weekendul trecut, Paranormal Activity a ocupat primul loc în box-office-ul american, cu încasări de 22 de milioane de dolari (atingînd un total de 67 de milioane, la doar două săptămîni de la premieră). {tiu: genul ăsta de eficienţă extremă, tipic americană, nu ne este accesibil. {i nu neapărat pentru că n-am fi în stare să învăţăm cum se pot face filme paranormale, cu 11.000 de dolari (sînt convins că talentaţii noştri regizori pot începe să exerseze în 2010, un an care se anunţă foarte potrivit pentru genul horror). Ci pentru că n-am învăţat încă să mergem cu milioanele la cinematograf, să le vedem.
Articol publicat pe catavencu.ro si VoxPublica
