Unicameralul. Cititi si fisati!
In Raportul prezidential de analiza a regimului constitutional sint citeva pagini dense si, din punctul meu de vedere, de neevitat intr-o discutia reala si bazata pe argumente, cu privire la chestiunea unicameralului.
Le reproduc mai jos si va invit sa le cititi cu atentie:
Structura Parlamentului: bicameralism sau unicameralism
Structura Parlamentului, în cadrul democraţiei constituţionale de la
noi, nu poate fi separată de interogaţia legată de felul în care a fost
gândită maniera sa de recrutare. În joc este mult mai mult decât o simplă
opţiune bicamerală sau unicamerală: miza reflecţiei este modalitatea în
care naţiunea este reprezentată la nivel constituţional.
Din acest punct de vedere, actuala Constituţie nu a dat decât un
răspuns parţial la această întrebare. Bicameralismul românesc a fost, de
la debuturile sale, fondat pe viziunea potrivit cåreia cele două Camere vor
fi alese prin vot direct; ceea ce le va distinge nu va fi modul de recrutare,
ci norma de reprezentare. Pe cale de consecinţă, între 1990 şi 2003,
camera superioară nu a fost decât replica celei inferioare, fără ca vreun
element instituţional să contribuie la marcarea distincţiei dintre cele două
nivele. Modificarea din 2003 a încercat, cu timiditate, să introducă un
punct legat de diferenţierea funcţională, dar alternanţa dintre postura de
cameră de decizie şi cameră de reflecţie este una care nu elimină
principiul de bază al bicameralismului egalitar.
Se poate argumenta că una dintre raţiunile scăderii de prestigiu a
instituţei parlamentare este şi absenţa clarificării unuia dintre punctele
capitale ale oricărui proces de construcţie constituţională: existenţa uneia
sau a mai multor camere nu poate fi separată de formularea unui argument
coerent care să trimită la mai multe paliere de reflecţie:
– articularea unui profil al camerei superioare, din unghiul de
vedere al recrutării;
– opţiunea, lipsită de ambiguitate, în favoarea unei relaţii egalitare
sau dimpotrivă asimetrice între cele două Camere;
– evaluarea riscurilor şi costurilor pe care le presupune abolirea
camerei superioare;
– identificarea relaţiei, potenţiale, dintre organizarea statului şi
modalitatea în care naţiunea este reprezentată;
– în cazul opţiunii bicamerale, decuparea unor domenii de interes
pe care Senatul să şi le asume, în vederea marcării poziţiei sale
simbolice.
Reprezentarea nu poate fi separată, artificial, de domeniul prerogativelor
efective încredintaţe Camerelor.
&
Unicameralism sau bicameralism
Prima ipoteză este aceea în care actuala organizare constituţională
este menţinută. În această situaţie, bicameralismul autohton se va
menţine, în esenţă, ca unul egalitar, cu competenţe similare atribuite celor
două camere. Distincţia dintre camere de dezbatere şi de decizie nu afectează
realitatea constituţională, anume că toate iniţiativele şi proiectele de
lege sunt examinate în cele două camere, alternativ.
5.1. Soluţia unicamerală
Prima dintre soluţiile care se pot imagina, din perspectivă constituţională,
este amenajarea unui sistem unicameral. Din acest punct de
vedere, fundamentală este evaluarea tipului de argumente care pot fi
evocate în vederea susţinerii sau respingerii acestei formule instituţionale.
Unicameralismul poate fi justificat prin invocarea unor argumente
decurgând din câteva observaţii elementare de natură constituţională şi
politică:
– soluţia unicamerală este adaptată structurii unui stat unitar, care
nu cunoaşte ramificaţia federală;
– din unghiul de vedere al costurilor, ea permite reducerea
numărului de parlamentari;
– organizarea unicamerală poate da naştere unui proces mult mai
rapid de adoptare a legilor, prin eliminarea redundanţelor procedurale;
– unicameralismul este adecvat ideei de unitate a naţiunii. O singură
naţiune conduce la ideea instituirii unei singure camere parlamentare;
– în contextul creat de generalizarea Curţilor Constituţionale,
controlul acestora din urmă se substituie tipului de cenzură
politică rezervat, iniţial, camerelor superioare.
În oglindă, se pot imagina câteva argumente relevante în vederea
respingerii soluţiei unicamerale. Morfologic şi intelectual, acestea sunt
motivaţiile în numele cărora este justificată menţinerea bicameralismului:
– monocameralismul poate fi punctul de plecare al unei tendinţe
de tiranie a majorităţilor politice;
– o singură cameră poate fi inadecvată în cazul în care intenţia
este de a reprezenta, nuanţat, minoritaţi politice sau grupuri regionale;
– unicameralismul nu garantează posibilitatea evitării blocajelor
de natură constituţională; o a doua lectură în camera superioară
poate fi salutară, după cum departajarea atribuţiilor între cele
două camere poate fi utilă.
Dincolo de aceste nuanţe, ceea ce trebuie să domine, în cazul unei
opţiuni unicamerale, nu este calculul de natură economică (reducerea
alocaţiei bugetare), ci imperativul unui design constituţional echilibrat şi
inteligent.
5.2. Individualizarea Senatului: modul de recrutare
Alternativa la opţiunea monocamerală nu poate fi decât identificarea
modalităţilor prin intermediul cărora Senatul poate servi scopului
său originar, anume reprezentarea diferenţiată a naţiunii.
Pe acest fundal, este utilă explorarea unor direcţii instituţionale care
să permită atingerea acestui obiectiv:
– camera superioară poate fi recrutată prin alegerea directă a
membrilor, prin utilizarea unui tip de scrutin diferit de cel al
camerei inferioare, având astfel un element de distincţie;
– la nivelul camerei superioare, se poate imagina un mecanism
care să ofere reprezentare egală colectivităţilor teritoriale
(judeţe, regiuni), într-o manieră similară soluţiei constituţionale
americane; acest mecanism ar trebui corelat cu reforma organizării
administrative a statului;
– membrii Senatului pot fi, pe model francez, expresia colectivităţilor
teritoriale. Ei pot fi aleşi indirect de colegii judeţene/
regionale, având avantajul de a corela dezvoltarea locală
cu dezbaterea politică la nivel regional.
5.3. Individualizarea Senatului: bicameralismul inegalitar sau asimetric
În prelungirea instituirii unui mod de recrutare distinct, se poate
amenaja un bicameralism asimetric, evitându-se situaţiile în care se observă
paralelism de competenţe, cu efect secundar, redundanţa constituţională.
În această ordine de idei, fundamentală este stabilirea unui
echilibru între cele două camere, cu demarcarea acelor spaţii normative şi
politice destinate a fi guvernate de Senat. În egală măsură, această
opţiune se cere dublată de o clară marcare a preeminenţei camerei inferioare
în anumite domenii.
– camerei inferioare i se poate rezerva exclusivitatea pe anumite
domenii definitorii, cum ar fi adoptarea bugetului şi votarea
învestiturii cabinetului/moţiunea de cenzură (presupunând, în
ultimul caz, că un sistem prezidenţial nu este îmbrăţişat);
– în cazul legiferării de către ambele camere, demarcaţia dintre
cele două camere poate fi realizată prin alocarea „ultimului
cuvânt” camerei inferioare; în caz de divergenţă, votul deputaţilor
va fi cel decisiv, cu eliminarea ambiguităţilor.
Profilul Senatului poate fi conturat pe calea instituţională a rezervării
exclusivităţii în anumite domenii-cheie:
– în cazul separării atribuţiilor de legiferare, anumite acte normative
vor fi examinate şi votate doar de Senat. Identificarea lor poate
permite realizarea legăturii cu maniera de recrutare (votarea
legilor privind guvernarea locală);
– Senatul poate deveni asociat unor domenii specificate fără
echivoc: politica externă, guvernarea locală, numirea unor
judecători şi judecători constituţionali; în acest mod, distincţia
dintre cele două camere va fi una funcţională (ratificarea tratatelor
internaţionale, spre exemplu, este o atribuţie care poate acorda
un profil simbolic Senatului).
