Vom rămâne fără cuvinte
(Articol apărut în numărul din 27 octombrie al Revistei 22)
Am lucrat mai bine de 12 ani în cercetare de piaţă, adică în studierea atitudinilor, obiceiurilor şi preferinţelor românilor. Pe baza acestei experienţe aş risca o predicţie. Dacă am propune unui eşantion reprezentativ pentru populaţia României să asocieze sintagma „politician român“ cu 50 de calităţi ale unui om, bunul simţ nu s-ar situa în primele 49. Şi totuşi, doi dintre candidaţii la preşedinţie s-au gândit că bunul simţ este ceea ce-i reprezintă cel mai mult pe ei, ca oameni politici, pentru a ne conduce.
Am putea considera că e doar o eroare de poziţionare. Am mai putea gândi că, de fapt, e doar un exerciţiu mimetic: candidaţii au intuit sau au aflat că asta e ce îşi doresc cel mai mult românii de la un politician şi atunci au riscat o ofertă. Dincolo însă de motivele lor, eu m-aş apleca puţin asupra consecinţelor.
Bunul simţ e ultima redută dintr-o serie de cuvinte pe care clasa noastră politică postdecembristă le-a golit de semnificaţii, continuând o lungă tradiţie predecembristă. Comuniştii ne confiscaseră conţinutul unor cuvinte precum muncă, progres, plan, academician, raport, dezvoltare etc. Unele am reuşit să le mai recuperăm, altele nu.
După decembrie 1989, primul cuvânt care a căzut la datorie a fost chiar „revoluţie“. În curând vom aniversa 20 de ani de la un eveniment mai degrabă ambiguu. Ştim că el a determinat o trecere, însă nu ne e clar deloc, cel puţin unora dintre noi, cine a făcut această trecere, cum şi de ce.
A urmat cuvântul „schimbare“. Schimbarea care de fapt nu schimbă nimic ne-a marcat atât de tare începutul anilor ‘90 încât acum pare mai degrabă deplasat să propui o schimbare în plan politic. Înţelesul sintagmei „pleacă ai noştri, vin ai noştri“ s-a insinuat în cuvântul „schimbare“ până când l-a secătuit de orice putere.
Cuvântul de pe urma căruia am pierdut însă toţi încontinuu a fost „reformă“. Gândiţi-vă cam cu ce cuvinte ar fi întâmpinat cineva dacă ar ieşi acum public să propună o reformă a, să zicem, învăţământului românesc. „Băi, ne laşi…?!“ ar fi, probabil, reacţia cea mai la îndemână. Reforma a fost, până la această campanie prezidenţială, cuvântul cel mai vitregit. Însăşi reforma ar trebui reformată, pentru a reveni în formă şi a mai putea însemna vreodată ceva.
Apoi le-a venit rândul unor cuvinte ce păreau mai în siguranţă. Primul care îmi vine în minte e „strategie“. El a fost atacat din două părţi. O dată dinspre lumea poltică, unde a fost echivalat cu o lungă înşiruire de vorbe goale. Am citit câteva strategii guvernamentale şi nu sunt nimic mai mult de atât. După ce parcurgi un astfel de document, nu mai vrei să faci, să citeşti sau să aplici în viaţa ta o strategie.
Celălalt atac a venit din lumea sportului. Cea mai răspândită utilizare a cuvântului e în sintagma „meciuri strategice“. Adică într-un loc în care cuvântul este eliminat subit la masa verde, cu toate înţelesurile lui originale, pozitive.
Ultimul asalt la adresa cuvintelor noastre e potenţial letal. Dacă nu vom mai înţelege ce înseamnă respect şi bun-simţ, nu vom mai înţelege nimic. Pentru că nu ne vom mai înţelege între noi. Dacă pentru copiii noştri reperele de bun-simţ vor fi Traian Băsescu şi Crin Antonescu, Adi Minune va deveni un muzician, Dan Diaconescu un intelectual, iar Gigi Becali un politician. Doar că România nu va mai fi o ţară, ci un circ în aer liber pentru care casele de bilete vor fi amplasate la Nădlac şi la Otopeni.
În 2004, „Conspiraţia bunului simţ“ a fost deviza sub care partidul Uniunea pentru Reconstrucţia României – URR a participat la alegeri. Am vrut să provocăm o revoluţie a bunului simţ. Am primit atunci câteva zeci de mii de voturi. A rămas o conspiraţie.
După multe alte sacrificii, câţiva prezidenţiabili ne cer acum să sacrificăm şi ultimele cuvinte care ne-ar mai fi putut salva. Le vor plimba prin ţară legate cu fulare de cuvintele „promisiune“ şi „viitor“ şi ne vor cere votul. Vor mai pune greutate pe cuvintele lor cu găleţi, tricouri, şepci, pixuri, mici şi beri. Chestii româneşti, tradiţionale.
„The problem with common sense is that it is not so common.“ Citatul ăsta are sens doar în engleză şi, din păcate pentru noi, din ce în ce mai multe cuvinte îşi păstrează sensul doar în engleză.
