Ziua marilor dezamăgiri
Mă aşteptam ca Ion Iliescu, cel care are pe conştiinţă destine frînte în puşcărie după Revoluţia din Ungaria şi care în iunie 90 a făcut pe strategul minerilor lui Cozma şi al securiştilor infiltraţi printre ei să-l atace pe Gabriel Liiceanu după textul său apărut în Cotidianul. Nu m-a mirat nici reacţia antiLiiceanu a lui Nicolae Văcăroiu. M-a dezamăgit în schimb lipsa de reacţie a unor intelectuali care în particular nu mai ştiu cum să-l perie pe Liiceanu, sperînd că se va auzi că au făcut-o, dar care azi, cînd le-am cerut o declaraţie publică, ba erau răciţi, ba nu-şi găseau cuvintele, ba aveau altceva de făcut decît să-l susţină pe autorul Apelului către lichele.
„Intervenţia unei mari conştiinţe care nu se dezmite.” îmi spune cineva. „Pot să te citez?” întreb.”Nu, aş vrea să-ţi dau o intervenţie mai elaborată.” „Dă-mi-o.” „Nu pot azi, sînt în nişte şedinţe.”
„N-am, citit, doar am auzit.” „Şi n-ai timp să citeşti?” „Ba da, însă n-aş vrea să însăilez ceva la repezeală despre Liiceanu.”
„Nu te supăra, dar mai am de scris un articol, şi nu mă simt în stare să mă adun, să-ţi dau un text care să mă reprezinte.”
„Ce i-a venit lui Liiceanu? Iar începem cu lichelele?”
„Crede-mă, sînt răcit de nu-mi simt capul.”
Pe unii dintre cei pe care i-am sunat, miercuri, i-am căutat la telefon şi atunci cînd în „Ziua”, anul trecut, a pornit campania de defăimare a lui Liiceanu. Şi tot aşa: ba răciţi, ba cu alte griji pe cap, dar, nu uitau să precizeze, cu sufletul alături de Liiceanu. Atunci, oameni care au scris de multe ori împotriva lui, au protestat public împotriva mizeriilor publicate în „Ziua”,
în vreme ce admiratori ai săi „pe viaţă” îmi explicau că nu e demnitatea lor să polemizeze cu un Ion Spânu sau cu ziarul care l-a publicat. Azi, tot aşa – „Eu nu polemizez cu Iliescu.” Cine ţi-a zis să polemizezi cu el? Tu scrii ce crezi despre Liiceanu. „Nu vreau să-mi apară numele alături de Ilici. Mi se pierde semnătura.”
Asta, cu pierderea semnăturii, mi s-a părut cel mai ingenios refuz dintre toate.
