1866 – 2009: De la Cuza la Băsescu şi de la neamţul Carol la neamţul Johannis

octombrie 16, 2009 0

Politicienii, indiferent de epocă sau culoare îşi pot permite să aibă interese pe termen scurt, cetăţenii însă nu. Ba mai mult, e firesc ca primi să fie tentaţi de cîştiguri mari de pe-o lună pe alta, astfel că celorlalţi nu le rămîne decît şansa de încerca să obţină cîştiguri mici pe permen lung. Dacă ceţăţenilor nu le convine această situaţia, atunci să se facă politicieni! Dacă însă nu vor să se intre în politică, atunci să meargă la vot şi să-şi calculeze atent mişcarea!
Pentru cei ca mine, fără pasiuni şi tentaţii politice, dar atenţi la întîmplările astea din pură curiozitate istorică şi din interes decent pe termen lung, situaţia actuală tinde să semene leit, ca o copie la indigo, cu cea din anul 1866. S-o luăm metodic, dar pentru asta ar trebui să vă scuturaţi puţin creierii de istoria aia învăţată la şcoală, cea populată de eroi buni şi morali, care şi-au dat viaţa pentru propăşirea patriei, bla-bla. O s-o spun pînă mi s-o acri gura: politica are legătură cu interesele, nu cu idealurile iar între interese şi idealuri, chiar dacă sînt legături mai mult sau mai puţin oneste şi atingeri fine, totuşi primele decid. Cine n-a depăşit stadiul acela de infantilism, aşteaptă sfinţi în politică şi e convins că {tefan era sfînt, Mihai Viteazul patriot şi unificator iar Cuza un tip care lăcrăma cînd vedea ţărani pe stradă poate să abandoneze de-acum lectura acestui text şi să-şi vadă de drum. Bon, dacă s-au cărat amatorii de manuale de istorie de clasa a IV-a, să trecem la treabă!
În noaptea de 11/23 februarie 1866, nişte băieţi cu bun simţ istoric şi săbii la brîu l-au arestat pe domnitorul Cuza şi l-au rugat frumos să abdice. El n-a făcut mofturi, a semnat şi la scurt timp i s-a permis s-o taie în Austria unde a stat pînă în 1873 cînd a murit la hotelul Europa din Heidelberd, la 53 de ani, dintr-o răceală puternică. Ulterior a fost adus în ţară şi înmormîntat la Ruginoasa, prilej cu care a avut loc un mare tămbălău politico-teologic dat fiind că mitropolitul Moldovei, Calinic, s-a cam încăierat cu mitropolitul Ungro-Vlahiei, Niphon, în privinţa procedurilor de inhumare. Calinic era fost bun amic cu Cuza iar Niphon nu voia să se pună rău cu noul principe Carol, căruia îi era niţel teamă de tulburări cu ocazia ceremoniei care i se pregătea cadavrului lui Cuza la Ruginoasa, aşa că proapătul principe a încercat să facă tot posibilul să pună puţin batista pe ţambal la procesiunea religioasă, ca nu cumva să-i apuce pe romåni dihonia contra lui, a lui Carol adică, după ce ecourile acuzaţiilor de corupţie la adresa neamţului după afacerea Strousberg sau zarva după tulburările de la Ploieşti nu se stinsese cu totul. Adevărul e că, în 1873 Carol se temea de orice posibilă reverberaţie în capul romånilor a ideilor republicane sau de revenire la un principe pămîntean iar înmormîntarea lui Cuza putea să fie un astfel de prilej. Şi asta pentru că, aşa cum îl iubeşte azi poporul pe Băsescu, tot aşa îl iubea atunci şi pe Cuza, chiar şi mort. Adică aşa cum iubeşte mereu poporul, ca o damă bovarică pe un bărbat crud şi hotărît ce o înşeală, dar ştie să-i vorbească frumos, s-o emoţioneze, s-o facă să vibreze, s-o ia în braţe. Iar dacă la moartea lui Stalin poporul, rus de data aia, plîngea în hotote, la fel au plîns şi vreo cei cîteva mii de ţărani la Ruginoasa pe 17/29 mai cînd Kogălniceanu, acel Boc avant la lettre, a ţinut un spici emoţionant despre realizările măreţe ale lui Cuza. Care realizări, pe de-o parte şi pînă la un moment dat, fuseseră măreţe, ce-i drept, dar pe de altă parte şi de la un timp încolo, încetăseră să mai fie astfel.
N-o să mă apuc să iau la povestit biografia lui Cuza de cînd s-a născut şi pînă a ajuns domn prin dubla alegere. Nici biografia lui pestriţă de amantlîcuri şi plină de patimi nu-şi are rostul reiterării, ci poate doar amintită cu referire la bîrfele legate de slăbiciunile preşedintelui Băsescu. Nici la aparteneţa masonică nu are rost să mă refer; în fond mai toţi pasoptiştiştii erau masoni şi dacă n-ar fi fost atinşi astfel de idealurile epocii şi de ideile franceeze pe care le prizaseră direct la faţa locului ca tineri boieri trimişi la studii, nici Romånia modernă n-ar fi avut din capul cui să se nască. |n fine, ideea e că domnia lui Cuza s-a născut din sprijinul boierimii luminate paşoptiste şi unioniste, în sînul căroreia tendinţele „roşii” liberale şi „albe” conservatoare începuseră să se diferenţieze explicit pentru a se manifesta în planul unei lupte democratice şi parlamentare. Sprijinul lor pentru el a început să se fisureze atunci cînd Cuza, simţind gustul puterii, a început să manifeste tendinte autocrate extrem de dure, energice şi lipsite de orice respect pentru ideile democratice din care ieşise însăşi domnia lui. Vrînd să-şi impună voinţa a făcut apel la popor şi a început să aibă fix acelaşi gen de retorică pe care o puteţi găsi azi în gura lui Băsescu.
„Monstruoasa coaliţie” a Constituantei contra intereselor ţărtii era de fapt opoziţia contra lui Cuza a alianţei disperate dintre oponenenţii cei mai înverşunaţi ai vremii, conservatorii lui Catargiu (albii) – omologii de azi ai lui Geoană şi liberalii lui Ion C Brătianu (roşii), secondat de C.A. Rosetti – strămoşul lui Crin Antonescu. {i-au dat mîna, s-au înţeles şi l-au mătrăşit pe Cuza cu gîndul să aducă un principe străin care s-a nimerit să fie Carol I. Cît despre amănunte, ele sînt la fel de intersante ca şi întreaga domnie a lui Cuza. Constituţia cea mai scurtă a Romåniei moderne, cea promulgată de el în 4/12 mai 1864, după dizolvarea Adunării Constituante, şi valabilă pînă la cea din 1866, era expresia celei mai evidente dictaturi personale. Domnul era singurul care avea drept de iniţiativă legislativă şi drept de veto nelimitat la orice decizie a noii Adunări. La fel, noua lege electorală, mult lăudată pentru extinderea dreptului de vot, impunea mecanisme de reprezentative atît de strînse în colegii şi formule de alegere ale deputaţilor încît rezultatul votului, deşi masiv, era destinat să convină lui Cuza. }ăranii mai ales au fost cei mai păcăliţi de Vodă fiindcă li s-a dat drept de vot însă, din pricina faptului că în colegiile lor era nevoie de un număr uriaş de voturi pentru a desemna un reprezentatnt care, la rîndul lui vota un deputat, ţăranii votau cam ca proştii: adică mulţi şi-n gol.
Singurul partid plăcut lui Cuza, cel pe care s-a bazat şi căruia îi cînta mereu în strună erau liberalii moderaţi ai lui Kogălniceanu. A fost, ca şi PD-L azi, un partid berbece al domnitorului, folosit de Cuza ca să-şi consolideze autocraţia. Genul de partid care nu e nici cu ăia, nici contra ălorllaţi, da e şi cu ăia şi cu ăilalţi, moderaţii lui Kogăniceanu au fost de fapt populiştii primilor ani ai democraţiei romåneşti. Legea agrară a fost o izbîndă a lui Cuza, dar atinsă pe undeva tot de interesul personal de a lovi în conservatori şi nu atît de dragul de a da pămînt ţăranilor. Oricum, ce nu se spune în manuale e că ţăranii nu au fost împroprietăriţi pe de-a moaca cu acea medie de 4 ha, ci moşierii au fost obligaţi cumva să li-l vîndă în rate la un preţ stabilit de stat; astfel alde Moş Ion Roată au plătit despăgubiri pînă s-au cocoşat, dar pînă la urmă au rămas cu pămîntul. Doar legea educaţiei e cam singura perlă de pe domnia lui Cuza. Inocentă şi conformă cu idealurile sale din tinereţe, ea a fost, cred, singura mare izbîndă neatinsă de intersele sale directe. Privită de la peste o sută de ani distanţă, domnia lui Cuza are, ca toate domniile, şi rele, şi bune. A avut momentul ei optim, din 1859 pînă prin 1863, apoi a luat-o razna. Politica sa administrativă era coerentă şi rezonabilă, însă forma statală în care a început să se manifeste devenea din ce în ce mai pregnant o monarhie absolutistă. La un moment dat a vrut să-şi facă o dinastie şi să-şi lase copii moştenitori la tron. Că fostul colonel, şef peste miliţiile moldoveneşti, voia să-şi pună coroană pe cap era poate inacceptabil pentru cei care mîncaseră cu el din aceeaşi strachină. Ceea ce era inacceptabil însă pentru modernizarea Romåniei era însă refuzul îndîrzjit al parlamentarismului constituţional şi creşterea excesivă a puterii domnitorului în defavoarea burgheziei şi moşierimii. Ori, aşa cum era şi logic şi spre binele democraţiei, atîta cîtă era ea pe atunci, acestea două forţe de elită ale societăţii vremii s-au unit şi l-au trimis pe Cuza la plimbare.
Privită cu atenţie şi minuţie, istoria pare să se repete. Numai că de data asta, în Romånia anului 2009, roşiii sînt albi iar albii sînt roşii. Conservatorii lui Geoană, foştii boieri pămînteni beneficiari ai marilor moşii făcute cu banii Securtităţii şi Partidului sînt albii, liberalii lui Antonescu, ieşiţi din buticarii spontani şi şcoliţi de după revoluţie sînt roşiii. Johannis este soluţia lor şi şansa de a-l trimite la plimbare pe Băsescu, acest Cuza al zilelor noastre. Motivul e unul simplu: consolidarea parlamentarimului cu orice preţ şi desprinderea la mustaţă de faza incipientă, populistă şi cu tendinţe autrocrate, a manifestării unui regim democratic altoit pe o cultură politică paternalistă. Nu trebuie să ai nimic personal cu Băsescu, dar dacă nu-l opreşti, rişti să pierzi nişte ani buni în consolidarea unui regim democratic. {i asta nu e rău neapărat pentru romånii de azi, ci peste cei de peste zece-douăzeci de ani şi pentru copii lor. Cu un neamţ la Cotroceni, se va fura la fel ca şi înainte. Cu Carol în fruntea ţării, afacerea Strousberg a fost un măcel finaciar pentru sfijitul stat naţional, dar după ce i s-a mai potolit buhul, Carol a pus mîna pe sabie, a făcut o politică externă curajoasă şi la 1877 a obţinut independenţa. Fie că pierde sau nu alegerile, vremea lui Băsescu s-a dus. A fost bun, a urnit lucrurile, dar, asemeni lui Cuza, omul iubit al poporului a luat-o razna. E timpul să-i facă loc unui neamţ iar Johannis ar putea fi acela. E nevoie de un strop de luciditate politică şi de pragmatism pe termen lung din partea lui Antonescu şi Geoană, care să aibă puterea să se retragă din cursa prezidenţială şi să-i lase locul neamţului. Ar fi o lovitută de graţie contra lui Băsescu şi a PD-L. După două mandate consecutive ale lui Johannis, Băsescu şi partidul său ar dispărea de pe eşichier, care s-ar curăţa şi ar rămîne simplu şi normal, ca-n orice democraţie consolidată şi europeană: roşii şi albi, stînga şi drepta. Nu vă faceţi însă iluzii că furturile nu vor continua şi în cazul în care această „monstroasa coaliaţie” îl va îndepărta pe Cuzescu de la Cotroceni. Nici gînd! {i fiindcă veni vorba de nemţi, gîndiţi-vă la Kohl, eroul Germaniei unificate şi amintiţi-vă cum a ajuns Merkel, discipoliţa lui să ia frîiele CDU!  |n politică nu există eroi, ci doar politicieni care îşi iau sau li se dă înfăţişare de eroi. Cît despre parlament, în nici un loc din lume acesta nu a umplut stadioane sau piete cu adepti infocati. Masele needucate politic, mulţimile amărîte intrate în democraţie de ieri pe azi nu agreează Parlamentele şi autocraţii ştiu asta şi le întărîtă contra parlamentarilor. E simplu, eficient şi lugubru pentru pariul democraţiei în curs de consolidare. E joacă cu focul de dragul artificiilor care încîntă poporul. Dincolo de interese, în transcendenţa politicii, acolo unde nu există mai nimic, orice politician pragmatic şi inteligent, care-şi doreşte o carieră de termen lung, trebuie să strîngă din dinţi şi să laude parlamentarimul. Contra tentaţiei populiste, e în interesul lui pe termen lung, un termen pe care iar nu-l agrează, să ia apărarea celor care par sa se certe ore si zile intregi, care arată dezbinare, nu exprimă concordie niciodata. Da, acolo, în Parlamente isi duc veacul un soi de indivizi care par incarnarea omului politic ipocrit, egoist si rapace. {i în general asa si e. Numai că, să ne-nţelegem, alternativa la acest stup de trîntori e plăcuta duhoare populistă de regim autocratic. Oricînd un cavaler charismatic se urcă la tribună si incepe să injure Parlamentul, mintile lucide trebuie sa intre in alertă. Demonizarea Parlamentului şi asmuţirea celor mulţi şi inculţi politiceşte asupra institutiei centrale a demoncratiei e cel mai facil si periculos mod de a te juca de-a eroul, cu scopul ascuns de a-i păcăli pe toţi şi a le lua banii. Iată ce spunea Cuza pe 2 mai 1864, cînd dizolva forul legislativ, care nu-i validase legea agrară. Vorbea aproape ca Basescu azi: „Cu toata dorinta mea de a duce Romania pe calea propăşirei, a fost cu neputinta de a o face…o oligarhie tulburătoare a ştiut a împiedeca necontenit stăruinţele mele…”. Pe 21 mai are loc o mare serbare populară, simultan cu anunţarea rezultatului plebiscitului care valida noua Constitutie, aia făcută pe măsura gusturilor autocrate ale principelui. Se bucurau oamenii, ce să facă săracii? Dar, memoria naţiunii osificată glorios în cărţile de istorie nu l-a reţinut ca pe un autocrat, ca pe un om politic fără scrupule, care a încercat să instituie o monarhie personală. Nici ca pe un zeflemist care nu iubea munca si îi asculta mai ales pe cei care rîdeau la glumele lui. De personaje precum Librecht, Docan sau Pisoschi, o camarila care roia profitabil in jurul lui, nimeni nu-si aminteşte nimic. C-asa e istoria. Tine minte doar ce le convine urmaşilor, dornici să se auto-flateze transformîndu-şi înaintaşii în eroi tot aşa cum se împăunează cu gloria celor pe care i-a trimis în exil. Restaurarea regimului parlamentar după înlăturarea lui Cuza a mers încet şi a fost o perioada plină de hoţii şi certuri între foştii aliaţi. Totuşi, I.C. Bratianu (un liberal sadea), Lascar Catargiu (boier conservator pursînge) si Dimitrie Sturdza (un mare hoţoman), cei ce s-au aliat în Monstroasa coaliţie, cei ce l-au detronat pe Cuza şi l-au adus pe Carol I pe tronul Romaniei – indeplinind de fapt dorinta Divanelor ad-hoc, pe care Cuza a vut s-o deturnze spre folosul său, au fost adevăraţii meşteri ai modernităţii noastre politice. Ei au făcut Constituţia din 1866 punîd bazele democraţiei romåneşti. Deşi nu pare, adevărul e ca nişte oligarhi au facut Romånia moderna. Au muncit şi au furat împreună vreo 50 de ani la asta, negociind fără încetare şi certîndu-se ca chiorii pe orice cap de aţă care ieşea din covorul mereu cîrpit al bugetului public. Dar, aşa se face democraţia solidă: ba cu hoţie, ba cu din ce în ce mai multă vorbăraie şi ceartă ritualizată, iar un pic de hoţie, iar vorbăraie şi tot aşa. Cu ce se distruge însă democraţia? Cu antiparlamentarism programatic şi cu asmuţirea maselor fregede politic contra lui.
PS: Sper ca liberalul Antonescu, măcar ca fost prof de istorie şi mare fan al Brătienilor, să înţeleagă că are o şansă dintr-un milion să intre în manuale, retrăgîndu-se din cursa prezidenţială, eventual convingîndu-l şi pe Geoană s-o facă, pentru a-i face loc şi culoar neamţului Johannis către Cotroceni, acest tron şubred al demoraţiei romåneşti. Apoi, la anul, să înceapă discuţiile şi să repare odată pentru totdeauna această struţo-cămila constituţională, forţînd un explicit şi bine conturat regim parlamentar. Pe urmă, unii dintre noi, ne-am putea vedea linştiţi de probleme noastre private şi am lăsa dracului politica pentru un deceniu sau două.

VoxPublica
VoxPublica
Lasă un răspuns

Your email address will not be published.