Artistul advertorial
Dacă ești în Cluj, îți e greu să critici ce se întâmplă în Cluj, mai ales dacă cumva depinzi de bani publici locali. Dacă ești în Teleorman, îți e greu să te iei de Dragnea, mai ales că mulți depind de fondurile distribuite de el.
Zonele sunt la poli diferiți de dezvoltare, mai mult din motive istorice decât din merite de primar. Însă atunci când actorii fac clipulețe și se plâng de primitivismul PSD-ului – primitivism care chiar există și care e exasperant, mai ales în varianta Dragnea – să facă o pauză și să observe cum se comportă mediul lor ”plin de libertate și valori” față de preaputernicii clasei, regiunii politice și geografice de care aparțin.
A fost UNITER 2019. Încă de prin anii 90 am fost fascinat de recitalurile cu sponsori ale domnului Caramitru. Mi se pare de departe cea mai nebunesc-expresivă formă de expresie artistică a ultimilor 30 de ani. Sponsori publici, liste nesfârșite de sponsori privați, plasați cu știință advertorială deplină printre monștri sacri ai teatrului românesc.
Am dat pe repede înainte și la galele UNITER de anul ăsta. De câțiva ani sponsorii sunt mai ales publici, și mai ales din fief-uri liberale.
Sunt acuzați oameni că vin cu autocarele să facă – uneori în silă – act de prezență la mitinguri PSD. Care sunt modelele de virtute și onoare artistică? Unii care fac un întreg balet printre mai marii zilei, publici și privați, pe bani mult mai mulți decât un senviș și o excursie moca dus-întors în aceeași zi într-un oraș mare românesc.
Diferența stă nu în curajul de contestare, ci în felul remunerării în bani, statut social, ungere ca fiu valoros/nevaloros al poporului. Artistul care se crede prea revoluționar, să-și amintească de câte ori a contestat puterea de imediat de lângă el, din orașul lui, din cartierul lui.
Poate doar așa va înțelege de ce de zeci de ani în România puterea privată este departe de a fi criticată pe măsura abuzurilor făcute (bănci, dezvoltatori imobiliari, retail-eri etc au trecut prin valuri de abuzuri fără a fi deranjați cu mai mult de o amendă la 5-6 ani).
Am făcut un scurt colaj – extrem amatoricesc, cu telefonul, la o cafea – care cuprinde cam tot ce înseamnă ”slugăreala de bine” în mediul artistic. Da, acesta e un model de parvenire corect. Dacă îi pupi mâna lui Dragnea dintr-un sat pierdut din Moldova sau Oltenia poți cel mult primi ajutor de la primărie; dacă pupi mâna cui trebuie într-un oraș mare nici măcar nu vei fi huiduit.
Sigur că sunt intelectuali, artiști de toate felurile care au făcut sluj mai mult sau mai puțin subtil și puterilor pesediste, însă PSD poate da temporar bani, dă mai greu capital cultural-social, nu e domeniul lui; mulți s-au descurcat și cu puteri succesive PSD/adversari. Însă acest avânt nou antipesedist în mediul artistic este dat și de regionalizarea hotărâtă a României: îți oferă șansa nesperată să fii și rentier la un mahăr în timp ce dai la alt mahăr. Să îți faci discret porția de sluj pentru despoți locali clujeni arădeni, suceveni, sibieni luminați în timp ce ”vă vedem Teleorman și Vaslui”. Este cel mai securizat modul revoluționar in toate timpurile.
Sigur că avem diferențe mari între vătaful peste o zonă săracă și politicianul care doar intermediază și încasează taxe de la mari businessuri (așa cum se întâmplă în Cluj). Însă problemele de contestare sunt maxime în ambele zone. Clujul, Bucureștiul nu au dezvoltat anticorpi antibusiness, se vor sufoca, dacă nu o fac deja, în proprii bani.
Notă: nu am băgat și recitalurile cu Ceașcă pentru că ideea nu era să demonstrez oportunismul homo sapiens în general, ci doar unul mai aparte, artistic.
Nota 2: Nu mă interesează argumentele precum ”bine, dar fără sponsorii ăștia cultura moare, fără ei nu știu ce. Cu ei pare și mai zombie decât e; fără demnitate și spațiu independent nu pot ieși produse notabile, burghezii de rit mai vechi știau.
Ion Caramitru, nu în varianta de actor, ci în varianta de om-cultural-advertorial:
