Galceava cu noi insine (I): Sa ne fie rusine!

Motto: “With malice toward none; with charity for all; with firmness in the right, as God gives us to see the right, let us strive to finish the work we are in; to bind up the nation’s wounds” (Abraham Lincoln – Second Inaugural Address, dupa moartea a 600,000 de americani.)
…mie imi e! Am obosit de toata patima pe care am pus-o in ultima vreme, de toate suspiciunile de care m-am lasat coplesit. Sunt sleit. M-am lehamisit pana si de propria-mi lehamiseala. Nu ma mai intereseaza nici competitia electorala (oricum, in cateva zile, nu se mai schimba nimic, nu va mai faceti iluzii), nici santajul SRS-Chireac-Manoliu (cine a purtat microfonul? da’ cati ingeri incap in varful unui ac? cate rame?), nici bombitzele sau scatoalcele pe care si le trag pe unde apuca ziaristii, cu sau fara rost. Am obosit. M-am saturat. Sunt stors.
Suntem in razboi” – l-a admonestat parinteste, dar usurel iritat, Valeriu Stoica pe Ioan Stanomir, cand fostul sef al Comisiei Prezidentiale pentru modificarea Constitutiei si membru al ISP si-a ingaduit un dubiu referitor la calitatea dezbaterii pentru sau impotriva parlamentului unicameral desfasurata sub presiunea unui referendum concomitant cu alegerile. “In razboi, pana si criticile facute cu buna intentie pot fi folosite de catre adversarii nostri!” Subtextul era simplu: cine nu e cu noi, e impotriva noastra. Calea de mijloc, calea imparateasca, a incetat sa mai existe. Carl Schmitt a chiuit, fericit, in mormant.
Ei bine, Valeriu Stoica are pe undeva dreptate: suntem in razboi. Suntem in razboi civil. Noi impotriva noastra. Vorbim despre natie, despre popor, cum am vorbi despre morti. Si nici macar atat. Mortii inca mai dainuie in memorie. Mortii inca mai impun respect, mai servesc drept modele. Noi ne certam, insa, pana si pe memoria care ne-a mai ramas de pe vremea lui “a fost o data, ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar povesti…” Vorbim despre romani cum am vorbi despre zombi: nici morti, nici vii, niste ciudatenii cu care nimeni nu mai are nici chef, nici putere sa se identifice
Pe vremea lui Ceausescu era foarte simplu. Pe vremea lui Iliescu, inca nu se complicasera prea tare lucrurile. S-au incetosat putintel pe vremea lui Constantinescu, dar inca se mai putea trai. Inca te mai putea orienta. Cu Nastase, lucrurile au revenit, cumva, la normal: taberele erau clare, dar multi isi pierdusera estimp, din varii motive, entuziasmul de a se mai lupta. Cu Basescu, am recastigat patima de pe vremea lui Iliescu, fara insa a beneficia de claritatea optiunilor de atunci.
Nici de-o ratare ca lumea nu mai suntem in stare. Daca ne intorceam la ‘starea naturala’ profesata de Hobbes, ar fi fost mai simplu. Homo homini lupus, fiecare pentru el, ne stiam macar de-o grija. Era o logica in haos. Am ramas, insa, suspendati undeva intre: nici fiecare pentru el, nici toti impreuna, nici macar impartiti in doua cete mari si late. Suntem divizati pe grupuri si grupulete, pe gasti cu geometrie variabila, in functie de interesele de moment. Nimeni nu mai stie unde incepe si unde se sfarseste gasca:
In politica, toate combinatiile posibile (si imposibile) au fost deja epuizate. Nu va mai plicitisesc cu exemplele. Asisderea si-n presa. Drama cea mare acum e sa nu faci parte dintr-o gasca. E suficient sa va faceti privirea roata pe acest forum, pentru a vedea colegi – de-atunci si de-acum – aruncandu-si reciproc “pastile” si acuzatii mai mult sau mai putin voalate. Non-apartenenta a devenit suspecta. Gandirea in nuante, asisderea. Joci, probabil, la doua capete. Nici asta, insa, nu ma mai intereseaza acum. Am obosit pana si de asta – desi multa vreme am fost convins de contrariul.
Ceea ce ma intereseaza acum – singurul lucru care ma mai intereseaza din toate scandalurile aflate in plina desfasurare in Romania e galceava intelectualilor cu ei insisi. Asta ma mai doare. Restul ma mai amuza uneori, ma mai infurie la rastimpuri, ma mai irita cand si cand – sau nici macar atat. Dar asta ma doare. E o durere care, intr-un fel usurel pervers, ma bucura. Imi arata ca inca mai imi pasa. (Cam ca J.S. Mill cand a descoperit ca poate sa planga.) Tot e ceva. In vremuri din astea, inveti sa te multumesti cu putin.
Cand am renuntat la medicina, nu am facut-o din motive de naivitate: nu imi imaginam ca in lumea ideilor nu e nici durere si nici intristare – si nici nu cautam asa ceva. Cautam doar un spatiu in care sa-mi pot trage sufletul. “Trage sufletul”. Inapoi, in mine. Atat. Cautam un spatiu in care oamenii se ghideaza dupa alte principii decat in viata de zi cu zi. Oameni care citesc, profeseaza si traiesc idei despre bine, dreptate, frumos. Nu (neaparat) aceleasi idei. Ideile de aia sunt facute – sa se ciocneasca, sa se frece unele de celelalte, sa se contrazica, sa se cizeleze unele pe celelalte. Dar sa o faca frumos, sine ira et studio. Daca e sa se ucida, sa o faca si pe asta cu bun gust, “en dantelles”.
N-a fost sa fie, iar ultimele zile m-au intristat peste masura. Am nimerit, cumva din intamplare, intre tabere, in no man’s land si m-am speriat. Abia acum, privind la stanga si la dreapta, am realizat amploarea dezastrului. Am aflat mai multe “dedesubturi” de cate mi-as fi dorit. (Nu va excitati cu asupra de masura – nu e vorba de cine stie “dezvaluiri”; in general sunt biete rautati si mizerii, alteori nici macar atat, doar suspiciunea rautatilor si mizeriilor. Au intrat, insa, intr-o spirala vicioasa, care se escaladeaza pe zi ce trece.)
Despre unele am fost rugat sa nu vorbesc, despre altele am hotarat singur ca e mai bine sa nu, din respect pentru “combatanti”; despre altele voi vorbi, poate, mai tarziu – daca voi crede sincer ca vor putea servi drept exemplu. Pentru ca inca mai sper ca nu e totul pierdut. Inca mai sper ca orgoliile intelectualilor nu sunt toate-o apa si-un pamant. Inca mai sper ca acolo, in lumea aceea, judecatile se fac mai nuantat, ca rascumpararile sunt inca posibile, ca inregimentarile si categorisirile nu sunt definitive, ca aceea ce ar trebui sa reprezinte elita romaneasca poate functiona inca drept factor modelizator, caci exemplar.
Ce exemplu mai ofera aceasta lume astazi? Ce model mai serveste “elita” societatii? ce alternativa? Prieteni de pana mai ieri au incetat sa-si mai vorbeasca, intelectuali de marca, aflati pana nu demult pe aceeasi parte a baricadei, s-au regrupat acum in grupuri si grupulete, aratandu-se unii pe ceilalti cu degetul, prin presa – de obicei prin interpusi.  Se intocmesc liste negre, se practica cenzura, autocenzura si lovitura prin terti din care se recruteaza batalioane fidele, gata de atac sau de aparare, fucntie de nevoi. Suspiciunea a atins cote pana mai ieri inimaginabile. Lumea in care mai credeam, singura lume in care mai credeam, a luat-o razna. Ce fel de exemplu mai e si asta? Ortodocsii se cearta cu ortodocsii, liberalii cu liberalii, evreii cu evreii, conservatorii cu neo-conservatorii, marxistii cu neo-marxistii, liber-cugetatorii se sfasie intre ei, ungurii isi dau in cap, s.a.m.d. Daca asta e pretul “razboiului” pe care-l viseaza Valeriu Stoica, mai bine il declaram pierdut de pe acum si nu mai pierdem vremea. Restul nu mai conteaza. La scara istoriei, asta era singurul razboi cu adevarat important. Nu Basescu, Nu anti-Basescu. Nu parlamentul unicameral. Nu republica parlamentara. Ci modelele. Noi dupa cine ne mai luam? De gasti m-am saturat. Vreau oameni. Mi-e un dor cumplit de elite. De modele vii, in carne si sange. Numai cu ele putem castiga razboiul cu noi insine.
PS Din postura usurel egoista de venitura ajunsa la capatul puterilor si sperantelor, imi ingadui un sfat: Inapoi la cele simple! Stiu, suna copilareste, dar de savantacluri gaunoase m-am saturat: Vorbiti fata catre fata, oameni buni! Acceptati-va greselile, ca nu e nici un capat de tara! Nu va mai aruncati priviri dispretuitoare sau de-a dreptul rautacioase, incetati cu ipocriziile transparente! Nu mai confundati critica argumentata, oricat de deranjanta, cu injuratura de mama, santajul murdar sau flegma dispretuitoare! Despartiti oamenii de idei si, mai cu seama, ideile de partide! Nu va cere nimeni sa va iubiti, dar incercati sa va respectati. In general, incercat sa traiti ceea ce profesati. E atat de greu? Daca nu voi, atunci cine? Daca nu acum, atunci cand? (stiu, stiu…)
PPS E noapte, tarziu, pe-aici si nu mai am timp de cizelat. Oricum, aici nu e vorba de valoarea literara a textului. Vremea aceea a trecut. Sau inca nu a venit.
PPPS Abraham Lincoln a fost asasinat cateva zile mai tarziu dupa discursul de mai sus.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here