Axioma Breban: Păi ce, te miri că te scuipă în cap politicianul, comunist sau capitalist? Păi dacă te vede că eşti gîlmă, că nu te mişti!

noiembrie 3, 2009 1

Am ajuns frumos lîngă Luterană, am parcat şi am urcat la apartamentul lui Nicolae Breban. Mi-a deschis un soi de Clark Gable, puţin mai grăsuţ. Am băut un whisky. Am tot încercat zadarnic să-l opresc din vorbă, să dau discuţiei o direcţie precisă. Dar la ce bun? A ieşit oricum perfect: un scriitor care vorbeşte cu o plăcere suspectă, exact aşa cum scrie. Nu o să înţeleg niciodată cum a reuşit Breban să nu fie cel mai mare star de televiziune din ultimii 20 de ani.
Se uita la un film de tinereţe („Day of the fight”) al lui Kubrik, pe TCM. Am stat în semiîntuneric. A aprins la un moment dat o veioză micuţă. M-a servit cu nişte băutură, „un malţ”, mi-a adus scrumieră. Mi-a spus din start – probabil ca să nu-mi fac iluzii că ne putem împrieteni prea mult –, că ştie că eu i-am ras un roman („Voinţa de putere” – am scris o cronică acum vreo 7-8 ani), dar că mă înţelege, aşa-s tinerii.
breban
Întîlnirea a fost incredibilă. M-am simţit excelent cu un tip de care nu mă simt apropiat în nici un fel. Dar e viu şi e o forţă. Are cîteva credinţe clare, precise. Trebuie să scrii mult, să fii harnic, şi după aia poate să vină potopul. Candidatura pentru preşedinţia Uniunii Scriitorilor i-a venit mai mult la nervi. A fost împins de alţii. Îl priveam cît umor, dar şi cît orgoliu nebun emană şi nu înţelegeam cum de nu e un star. Are exact tipul acela de consum absolut al starului TV – spune tot, se aruncă în teorii nebuneşti, se laudă tot timpul.
Un lucru are în plus: şi în cele mai fantasmagorice divagaţii, tipul e deştept. De fapt, am întîlnit exact omul pe care mi-l închipuiam după ce i-am citit majoritatea cărţilor. Dezlînat, divagant, narcisist, inteligent, sclipitor uneori, ironic, un megapovestitor (ar trebui făcute vreo 24 de ore de înregistrări pentru TVR acum!), naiv, ultra-macho, un Don Juan puţin obosit etc. Dacă lumea l-ar şti mai mult, dacă l-ar vedea cum povesteşte (şi dacă el ar fi aşa natural cum a fost în discuţia noastră – poate am fost un privilegiat), sigur scriitorii români ar deveni instant o marfă „mai comercială”.
Veţi vedea că majoritatea întrebărilor mele sînt neterminate şi intervin în mijlocul unor fraze şi anecdote luxuriante. Interviul n-a început cu o întrebare. N-am avut cînd. Doar am apucat să cer permisiunea să dau drumul la reportofon…

Eu nu vreau să merg contra lui Manolescu, dar vreau să merg contra imaginii detestabile, jalnice, penibile a scriitorului român în societate. N-am fost niciodată atît de jos sub comunişti. Şi eu, cu aroganţa mea ardeleană, cu aroganţa mea dintotdeauna, nu accept acest lucru şi, dacă e să fie, atunci mă angajez cîţiva ani să îi rad pe măgarii ăştia de la Guvern. Niciodată n-am auzit vreun ministru al culturii să se bată pentru bani, pentru fonduri…

Nu au, domnul Breban, e criză, de unde bani şi pentru scriitori?

Ăstea-s nişte minciuni fără margini, dragul meu. Depinde ce faci cu criza, cum o manipulezi, unde pui priorităţile. Sînt nişte bani enormi în această ţară. Acum vreo două luni, un amic, Varujan Vosganian, m-a rugat să-i scriu cîteva rînduri pe coperta patru a cărţii lui. I-am scris. Apoi m-a rugat să vin cu el prin cîteva oraşe, am fost. Şi acum m-a rugat să merg cu el în tot Ardealul. I-am spus, Varujan, tu nu vrei acum să-ţi dublez ţie campania electorală. Şi el a zis: Nu, că eu nu scot nici o vorbă. Eu i-am spus: tu nu scoţi nici o vorbă, dar oamenii nu sînt tîmpiţi. Am vorbit aşa cu el, mergînd cu maşina peste tot, şi am aflat ce bani învîrt ei…  Nici un ministru al notru, nici un preşedinte al Uniunii Scriitorilor nu s-a bătut. Eu aş merge pînă într-acolo încît aş ieşi în stradă.

Fac o paranteză. Acum vreo 30 de ani eram la Birt, aici la Suciu, eram vreo 15-20 de scriitori, Nichita, Fănuş, Traian Iancu – care era şeful fondului literar şi ofiţer – etc. Preda se plîngea că-i iau editura şi, după vreo două ore, plictisit, le zic: dom’le, ce tot discutăm atîta, ştiţi ce?, haideţi să ne întîlnim dimineaţă în Piaţa Victoriei şi coborîm cu  toţii pe Calea Victoriei… „Cum aşa?”, mi-au zis ei. „Nu facem nimic dom’le, doar coborîm, luăm cu noi două sticle de whisky, un termos de cafea”, le spun eu. La care Iancu: „Nicolae, agiţi oamenii contra partidului?” N-au vrut…

Am intrat la Diverta, erau multe rafturi cu tot felul de cărţi şi  nici un volum al unui scriitor român. Şi la tîrgul de carte mă întîlnesc cu nişte scriitori şi le-am zis, domnule, nu se poate aşa, nici o carte a unui scriitor român! Şi ei mi-au zis „Păi, şi ce să facem?”. Păi, pichetaţi în faţă, nu lăsaţi pe nimeni să intre o zi, luaţi o sticlă de whisky…

Deci ar fi motive şi elemente de luptă, că dacă ei în serios minciunile lor, că nu-s bani, că e criză… Astea-s nişte minciuni fără margini.

Nu puteţi să spuneţi că e o mincină, în jurul nostru oamenii chiar îşi pierd joburile, chiar nu mai au bani…

Dragul meu Rogozan, cînd eram noi tinerei, cu prietenii mei, nişte trenţăroşi amărîţi, Matei, Nichita, Cezar, eu le spuneam: „Futu-le muma-n cur la ăştia, praf îi facem.” Şi Matei, aşa elegant, îi spune lui Nichita: „Auzi, spune-i prietenului tău care a venit din Lugoj că e naiv”. Şi ne-a explicat doctoral o oră că nu se poate, că ăştia o să-şi împingă oamenii lor, copiii de muncitori, să devină scriitori. Erau glorii mari, Deşliu şi ăştia. După o oră-două, tufliţi amicii mei, Matei şi el doctoral, cu multe argumente, către mine: „Nu prea crezi, nu?”. (El nu prea credea în mine, pînă i-a dus în manuscris Nichita romanul meu „Francisca” a crezut mereu că eu sînt un diletant, un…). Şi zic, mă Matei, ai dreptate, argumente, îşi împing oamenii lor, marii scriitori sînt daţi afară sau sînt în puşcărie. Dar eu îs din Oaş, măi! Bunicul meu Nicolae Breban a fost preot foarte aproape de Negreşti Oaş. Şi acolo, dacă eşti băiat, ţi se dă de la şase ani o trăistucă, un cuţit şi te învaţă ţîpurituri: „Nişi jăndaru nu-i de fier să nu intre brifca în el”. Şi tu-mi zici că jăndaru e de fier. Da’ io nu cred mă, nu cred pînă nu bag brifca-n el.

Trec vreo 10-12 ani, Romania literara la sediul vechi…  Şampanie. Jos maşini. Eu membru în Comitetul Central, şef total, membru în conuducerea Uniunii scriitorilor. Nichita mă rugase să-l iau adjunct. Aveam patru posturi libere. În primele cinci minute l-am pus pe Nichita – şi cînd a murit rămăsese cu funcţia de adjunct. Şi era şi Matei. Şi-i zic (imită graiul maramureşean): mă, Matei, vezi mă că nu-i de fier, mă, eu am vrut să bag numai brifca, da’ mie mi-a intrat mîna pîn’ la cot. Nici nu mai ştiu cum s-o scot, măi

Şi atunci aţi ajuns în funcţia aia şi, în afară de faptul că generaţia dumneavostră a avut de cîştigat şi aţi avut probabil ce-a mai mare putere dintre toţi scriitorii de după 50, nu aţi făcut…

Da, dar am luptat, am cîştigat-o. Ne-am şi compromis. Eu m-am compromis. Ce căutam eu în CC? Scosesem deja „Animale bolnave”, toţi mi-au spus: „nu te băga”. Domnule, mi s-a părut tare Ceauşescu în 68-69, zic „hai, domnule”…

Atunci a fost un moment de graţie, dar a fost şi momentul în care Ceauşescu a început să se izoleze…

Noi nu sîntem mari luptători, mai ales ăştia din sud. Dumneata eşti de aici din sud, nu?

Focşani…

A, atunci mai ai o mică speranţă. Nu, sudicii ăştia, două trei secole de fanariotism, s-au îmbibat de o splendidă limbă romînească, de rafinamentele greceşti, însă cu duplicitatea şi „triplicitatea” caracterului…

Nu ştiu să dea cu cuţîtu’ deloc.

Nu că nu ştiu, nu ştiu momentul cînd trebuie dat. Şi nu trebuie să dai, doar să-l scoţi. Îl scoţi şi vezi că ăla din faţa ta se cacă pe el.

Eu am stat 18 ani fără nici un venit. Şi m-a întrebat un tovăraş de la partid, un tip destul de înalt, „dom’le Breban, dar dumneavostră nu vă e frică”. Şi i-am spus: „Ba da, dar nu foarte taaaree”.

Plus că oamenii de aici se şi prefac că le e frică. Adică e atîta prefecătorie că nu mai ştii cînd e real, cînd nu e real. În sfîrşit…

Spuneţi că dacă o să cîştigaţi lupta…

Nu, nu, eu nu spun nimic. E o aventură din punctul meu de vedere de prost gust. La vîrsta mea, şi la numele meu n-am ce să mai caut să mă amestec în rafinata gloată a scriitorilor români… Dar situaţia e jalnică şi eu nu o accept. E impardonabil ca noi să fim a optuşpea roată de la căruţă, să fim dispreţuiţi.

Şi concret ce-o să faceţi, o să ieşiţi în stradă şi o să protestaţi…

Nu, nu, fii cuminte. E suficient să-i anunţ că ies în stradă… Pe mine mă şi cunosc. Ei ştiu că Breban cînd zice face, e dement. Sînt credibil, într-un sens, cred. Pînă la a ieşi în stradă sînt cîteva acte posibile. De exemplu, de ani de zile amicii mei de la Academie şi de la Uniune se plîng că nu li se acordă atenţie. Pentru că oamenii care au condus nu trăiesc vremurile noi. Pentru că acum dacă vrei reclamă ţi-o faci tu singur, astea-s vremurile noi! Uniunea Scriitorilor, ciudat, are încă un fel de prestigiu, mai mare decît Academia, care s-a tot consumat în scandaluri, în ultimii ani.

Aş face un birou de presă. În fiecare lună o să invit jurnalişti, profitînd de faptul că sînt şi mulţi scriitori tineri printre jurnalişti, o să aduc un vin bun (am la Valea Călugărească un om), nişte brînzeturi, ca la Paris. Şi stăm de vorbă, despre orice, şi despre politică.

Nu vi se pare că mai ales scriitorii tineri nu prea mai vorbesc despre politică, nu ies în faţă, nu se implică.

Dragul meu, unii scriitori trebuie să facă politică, alţii nu. Manolescu n-are fibră de politician. Eu m-am băgat în Partid şi în doi ani eram în toate conducerile, am ajuns şi membru în CC, o să-ţi povestesc odată cum a fost. Unii au o fibră… Manolescu n-are cinismul minim necesar în politică. Nu poţi să mergi cu idei advărate. Sau, cum face el, ceea ce e mai grav, cu raţionamente cerebrale. Politica şi femeile se cuceresc de aici, din plexul solar şi din coaie. Şi dacă stai în faţa unei mulţimi care e atît de eteroclită şi tu faci paradoxuri, peste 10 minute ăia pleacă. Şi cîştigă un Vadim care vobeşte din vintre…

Băsescu are coaie?

Da, el e singurul animal politic. Căruia îi scapă acum lucrurile din mînă. Dar, mă rog, a fost şi aşa grozav: dintr-un mic ministru al transporturilor a ajuns primar şi apoi preşedinte.

O să-l votaţi? De cine vă place acum?

Hai să-ţi dau un răspuns de politician. Îmi place politicianul care e duşmanul duşmanului meu. Simplu?

Destul de simplu dacă aş şti cine e duşmanul dumneavoastră…

Gîndeşte-te ce scriitori s-au lipit de Băsescu.

Mai puţini scriitori, mai mulţi filozofi…

Da, ca să înţelegi pe cine voi vota eu. Nu pe Băsescu. Îmi pare rău, mi-e simpatic… El mi-a dat sediul! Şi Varujan, drăguţ, acum cîţiva ani… Băsescu era primar, erau alegeri. Şi Trăienel ne-a primit, ne-a servit cu un ceai englezesc foarte bun. Şi a tăcut. Am sporovăit jumătate de oră, cît am vrut. Şi mi-a promis sediul: daţi-mi telefon după alegeri. Eu îi zic: Domnule Băsescu, vă admir – eu, de obicei, nu prea admir aşa… – vă admir că v-aţi luptat cu Năstase şi n-aţi căzut în genunchi. Bravo, domnule! Şi cred că o să cîştigaţi alegerile. Şi Băsescu mi-a zis: vino la mine după alegeri. Zic: Domnule, toate proverbele româneşti sînt luate de la latini, de la franţuji, de la nemţi, eu ştiu doar două făcute de români. Unul din ele spune: „Fereşte-te a doua zi după victorie”. Păi vreţi să mă feresc a doua zi după victorie? Am rezolvat atunci cu sediul…

Deci Băsescu e într-adevăr un zoon politikon.

Şi totuşi n-o să votaţi cu el… Cu cine o să votaţi?

Mda, nu ştiu. Băiatul ăsta, Antonescu, e deştept, dar prea tînăr.

Acum funcţionează votul de refuz. Şi în Franţa e la fel, e puternic votul de refuz. Sper că va funcţiona şi la Uniunea scriitorilor (rîde). Eu am fost indignat cînd Parlamentul l-a scos pe preşedinte din scaun. Şi s-a dus stabilitatea politică.

Paranteză. E zvon că pe Geoană îl susţin americanii… Cea mai bună postură a lui, de altfel, cred că a fost acolo, ca ambasador… Cu micul lui ştaif de inginer.

Nu prea vorbeşte corect limba română…

Da, dar americanii nu prea observă asta. La români nu-i foarte grav pentru că aproape toţi vorbesc prost… Pare că trage cu ochiul la populaţie, ştii? Aşa, mai face un dezacord…

Aa, deci spuneţi că greşeşte din populism?

Din populism… (rîde)

De ce vă sînt duşmani intelectualii de la GDS?

Reproşez GDS-ului şi lui Manolescu că au dat la o parte pe marii creatori de după război.

Să iei locul adevăraţilor creatori, poeţilor şi prozatorilor, Preda, Stănescu, Mazilescu… Sînt cîteva nume care s-au instalat pe sticlă şi nu sînt scriitori. Cu o singură excepţie: Cărtărescu, prozatorul. El a fost deştept cînd a trecut de la poezie la proză după 1990. A fost enorm umflat de Manolescu şi de Liiceanu, zăpăcindu-l total. Băiatul e total zăpăcit, el nu mai ştie dacă scrie bine sau prost. Eu am citit doar Orbitor atît, mi-a dat-o el. Este o carte bună, am luat amîndoi premiu la Uniunea Scriitorilor în acel an, eu pentru o trilogie el doar pentru primul volum. Cînd a terminat-o el, eu aveam deja o tetralogie. Dar bine, nu se compară cu mine, ca forţă (mustăceşte ironic). Dar, cu excepţia lui Cărtărescu din care au creat un eveniment literar… Vezi ce paradox! În ultimii 20 de ani s-a creat un singur eveniment literar. Comunismul şi Ceauşescu au creat opt evenimente literare, nu? Bănuieşti care sînt, nu?

Acum îi număr în minte…

Păi da, Preda Bănulescu, Dimov, Baltag, Ivănescu. Vezi ce nume?

Deci scriitorilor le face bine totalitarismul?

E mult spus. Nu le face bine. Marile valori europene ale secolului în secolele 18 şi 19 au fost create în oligarhii şi autocraţii dure, ca-n Rusia, cea mai mare şcoală de proză din lume. Sau în landurile germane, unde prinţii germani erau foarte duri. Lumea nu înţelege bine paradoxurile astea. Ai să vezi că la capitolul Manolescu din cartea mea îi spun că libertatea individuală nu are legătură cu libertatea publică. Şi el s-a lăsat înşelat de libertatea celorlalţi şi şi-a pierdut-o pe a lui…

Interesant..

Păi eu nu scriu decît lucruri interesante. Că, altfel, nici nu deranjez lumea.

Dumneata n-ai înţeles, domnule Manolescu, fostul meu prieten, că în clipa cînd masele îşi cîştigă libertatea, tu te cocîrjeşti, te ghemuieşti şi mai tare pe vocaţia ta, devii şi mai rob al propriei vocaţii şi abia atunci eşti liber. Nu împrăştiindu-te în zoaiele maselor. În sfîrşit…

Le reproşez intelectualilor că marginalizează marii creatori de după război. O ating şi pe fata aia, Pârvulescu, care a spus că toate premiile uniunii scriitorilor sînt fără valoare…

Nu, n-a spus aşa ceva, spune că s-au acordat şi politic…

Nu, nu, nu. Am fost eu în librărie, am citit cartea şi spune aşa „că nu au avut valoare”. Nici nu-i mai spun numele, să-i spunem I.P. Ca şi pe măgarul ăla de Popescu care l-a înjurat pe Nichita şi a cerut să ardem opera lui. Nici nu-i mai spun numele. Un băiat fascistoid care cere să ardem opera celui mai mare poet de după război. Nici Simion n-a sărit atunci, nici Uricariu. Cînd două corpusuri mari ale unei culturi nu mai reacţionează (Academia şi Uniunea, nota mea) sînt moarte sau pervertite.

Cum adică, românii nu au creat valoare 50 de ani? Se afirmă uneori nişte gogomănii sfruntate… Dar, domnule Rogozanu, grav nu e să fii atacat, grav e să nu ai iritabilitatea despre care învăţăm noi la bilogie (pocneşte din degete repetat), la celulele vii.

Despre asta vă vorbeam, lipsa de reacţie…

Prima calitate a unei celule vii: i-ri-ta-bi-li-ta-tea! După aia vin celelalte, adaptabilitatea etc. Păi cum, ce, te miri că te scuipă în cap politicianul, comunist sau capitalist? Păi dacă te vede că eşti gîlmă, că nu te mişti?

Îi reproşez GDS-ului, ca şi lui Manolescu, că au introdus în lumea literară criteriul politic, falsa luptă împotriva comunismului… Înainte, nu a luptat nici unul dintre băieţii ăştia împotriva comunismului.

Nu prea v-a plăcut Raportul lui Tismăneanu…

Nu, nu mi-a plăcut. Ideea a fost bună, dar Băsescu a făcut-o prost. A dat rasol. Nu numai că l-a chemat pe Tismăneanu, fiul unui activist stalinist politic…

Ce vină are el că tatăl lui…

N-are nici o vină! Dar are sechele. De ce l-a pus şef?, putea să-l facă adjunct. Trebuia şef din România, avem istorici foarte buni la Iaşi, şi în Bucureşti avem cîţiva. Nu a fost consultată Academia Română, e foarte grav, foarte grav!

Păi chiar dvs aţi spus că s-au întîmplat lucruri în neregulă acolo…

Nu, în ultimul timp nu mai e aşa. Au fost Doinaş, este Breban. Ar trebui să mai fie Balotă, Cimpoeşu, l-am propus şi pe Cărtărescu.

Vreau să te întreb ceva, că eşti şi jurnalist, de ce acolo, în balcon în Parlament, de ce n-am fost şi eu, şi Eugen Simion. De ce a fost doar Patapievici? Sigur că măgarul ăla de Vadim a profitat, e un Caţavencu. Pe care îl iubim cu toţii. Vouă vă place Caragiale! Mie nu-mi plac piesele, el este cel mai mare nuvelist român.

Revin, eu n-am citit Raportul, dar dacă nu au fost consultaţi istoricii mari, Academia…

GDS-ul a devenit rapid o sectă care s-a băgat în politică, l-a împins pe Constantinescu. Dacă te bagi în zoaiele politice – zoaiele ies cînd se prăbuşeşete un mare sistem.

Una din greşelile „Romaniei literare” a fost dihonia cu cei patru: Simion, Valeriu Cristea, Fănuş Neagu, Sorescu. Ce caută dihonia în lumea noastră literară? Valeriu Cristea făcuse un clip de susţinere pentru Iliescu şi l-au umplut de zoaie… De ce? Iliescu era ales prin vot secret şi popular. Ce caută politica în lumea noastră?

Păi spuneaţi că e important ca scriitorii să facă politică…

Nu, n-am zis asta, fii atent, am zis că unii da, alţii nu.

Iar ăştia de la GDS fac politică fără să se priceapă prea bine?

Nu, se pricep foarte bine. Dovadă că de zece ani au stat şi au tras bani… se pricep foarte bine, chiar prea bine! Au manipulat bine sfori politice. Bravo lor, eu nu-i invidiez pentru salariile lor. Dar n-are ce să caute politica în lumea noastră literară. Cearta în 90 de acolo a pornit. În 90, la primele alegeri la Uniunea scriitorilor, Simion s-a ridicat şi a propus ca revistele literare să se ocupe de literatură. În prezidiu erau Manolescu, Doinaş şi Blandiana. Dar Antonesei s-a ridicat şi l-a ras dur de tot pe Simion. Nu ştiu de ce Simion are o imagine foarte proastă printre scriitori… Atunci s-au ridicat toţi patru şi au ieşit din sală. De atunci a început un atac îngrozitor împotriva grupului „apolitic”.

Dar uitaţi care e argumentul…

Stai puţin, argumentele sînt labe, ştii ce-s alea labe?

Bun, atunci uitaţi care e „laba” lui Manolescu. El declară aşa: domnule, eu nu am fost un dizident înainte de ’89, măcar după să intru în politică.

Aşa, vrei să-ţi traduc eu fraza lui?

Vă rog!

Am fost total speriat şi ferit de politică de umbrela lui Ivaşcu care mi-a ţinut-o 30 de ani şi m-am gîndit ia să mă fac eu preşedintele României după 89. Şi m-am înnămolit…
Ce cauţi în politică, ce cauţi în altă meserie? Eu am fost doi ani membru supleant în CC, n-am ştiut cum să ies mai repede! Şi eu am avut putere, nu ca Manolescu. Manolescu putea fi un mare critic şi a devenit oportunist, şi-a pierdut 10-15 ani în politică cu tot felul de zoaie politice. Am văzut cartea lui, nu credeam că o scoate, eu ştiam că toată viaţa lui a fost semi-steril.

Cum aşa? A scris totuşi foarte mult.

A scris foarte puţin! Simion a scris de două ori mai mult ca el. Iar voi, bre, generaţia dumitale scrieţi foarte puţin.

N-avem timp.

Ee, ştii ce înseamnă talent? Talentul înseamnă timp! N-are legătură cu metafora cu înzestrarea nativă… Ţi-o spun eu. Talent înseamnă timp. N-ai timp, n-ai talent!, eu aşa spun.

(Vorbim 10 minute de ce românii nu mai au roman, doar nuvelă. Breban spune că roman au doar nordicii, rusii. Ajungem la Camil Petrescu care a păcătuit pentru că a scris doar două romane bune.)

Trebuia să scrie încă 10. Tolstoi a scris enorm, Dostoievski a scris enorm. Ştii cîte piese are Shakespeare? 37! Balzac are 80 de romane. A fi genial înseamnă a scrie mult şi foarte bine. Şi vii dumneata, Rogozanu, şi-i spui lui Zola „nu mult, dar bine?”. Dragul meu, lenea voastră a românilor voi s-o scuzaţi cu aceste penibile opoziţii: decît mult şi prost, mai bine puţin şi bun. Şi-l ridicaţi în slăvi pe acest penibil diletant – nu eu spun, o spune Călinescu – Mateiu Caragiale. Cum se poate? Păi Răscoala e o demenţă, de o forţă! Nouă ne trebuie cărţi mari, păi noi nu putem mai mult? Camil Petrescu a scris puţin… Trebuia să scrie mult mai mult, s-a băgat în filozofie, vezi?, această nesiguranţă…

Bine, vouă vi se pare că eu sînt un om de modă veche – cum şi sînt! – care a luat-o ca ardeleanu „deamboulea” prin porumb… Dar numai aşa se poate construi o operă! Modelul meu e marele model, voi aveţi modele mici. Voi spuneţi că sîntem prea mici, prea prostuţi ca să abordăm mari teme…

Nu vezi că în douăzeci de ani nu a apărut nici un mare scriitor?

Păi şi ce să facem. Să-l votăm iar pe Ceauşescu?

(zîmbeşte ironic) Nu te grăbi, nu te grăbi… Vezi, capcana omului inteligent e chiar inteligenţa. Spui naivităţi. Nu poate fi ăsta prezentul în România, eu îl refuz. Pentru voi tinerii e o lecţie formidabilă, o temă de meditaţie, că în 20 de ani trebuia să apară ceva de nivel foarte înalt. Aveţi noroc că nici dincolo nu apar mari nume acum… Americanii nu au nimic în afară de Faulkner.

Şi Bellow?

Da, şi Bellow… Mi-amintesc că m-am întîlnit cu Matei Călinescu şi mi-a spus de Updike. Nu-l citisem, a coborît la o librărie şi mi-a adus un exemplar. În vreo două trei zile m-a întrebat ce cred şi i-am spus: „mîna a doua spre a treia”… Cu multe chestii vulgare. Eu citesc tot timpul Thomas Mann…

(Continuăm să vorbim de Mann şi ajungem la Nietzsche, Breban amintind că românii n-au avut tupeu să-l publice decît pe şest, fără numele lui pe copertă pe vremea lui Ceaşcă.)

Stilul fanariot, şmecherie. Ascultă, ştii care e culmea, că şmecheria asta nu duce niciunde. Cînd eram tineri, stăteam la Capşa şi ne întrebam cine cîştigă mai bine dintre scriitori.  Şi tot Preda ieşea. Şi cineva a zis: băi, păi, şmecheria e să ai caracter!

(Trecem brusc la hoţie în politică, am pierdut complet controlul…)

Fii atent, axioma Breban: Toţi politicienii din Europa fură. Mult mai mult ca aici. Dar îşi fac treaba, fac drumuri, creează locuri de muncă mult mai mult ca aici. Ăştia la noi doar fură. Ăsta e un furt necinstit. Peste o anumită sumă de cîştig începi să devii binefăcător, creezi locuri de muncă… Numai în România furi şi fugi, furi şi minţi. Furi ca un prost. Dacă furi mult şi nu faci nimic, se vede. Eşti hoţ prost. Ba mai şi infestezi şi justiţia, dai bani şi acolo.

Psihologic, abisal, înţeleg. Comunismul românesc a luat tot de la oameni, numai din furia lumpenului. Cînd a căzut, au apărut oamenii ăştia orbiţi de o lăcomie agresivă.

Să ne întoarcem la competiţia dvs. cu Manolescu, Ştefan Agopian….

Nu, nu, păi cum?, Nicolae Breban poate intra cu cineva în competiţie? Ai exprimat fals poziţia mea. Eu nu sînt în competiţie cu Manolescu, singurul meu egal. Nici cu Ştefan Agopian care, sigur, mi-e prieten şi care e un bun scriitor şi un bun jurnalist, dar care de 20 de ani n-a mai scris nimic.

(rîd în hohote)

Păi nu, dragul meu, eu nu am respect pentru oamenii care nu-şi fac meseria. Eu sînt meseriaş în roman şi în ultima săptămîna am scos două cărţi. Sînt harnic, dragul meu, iar ceilalţi sînt leneşi.

Deci, nu intru în competiţie cu nimeni. Nici măcar cu Manolescu. Mă bucur că a reuşit să scoată Istoria literaturii. Din păcate, s-a văzut că a dat rasol cu ultimii 20 de ani, n-a citit… Mai bine spunea „nu mă bag, n-am citit”…

Eu intru în competiţie cu Thomas Mann. Eu sînt orgolios. Sînt iritat, indignat de soarta scriitorului în societatea de astăzi. Noi românii sîntem foarte mari palavragii şi pricepuţi în a ne scuza, lucru pe care l-am învăţat de la turci sau nu ştiu de la cine. Am o mare admiraţie pentru englezi care atunci cînd le spui un neadevăr te mai întreabă o dată, „ce?”, nu-ţi sar imediat în faţă.

I-am şi spus odată lui Traian Coşovei care m-a întrerupt şi mi-a zis că n-am dreptate: „Traian, şi nu poţi trăi cinci minute în nedreptate?”.

Dar aveţi fraza foarte lungă, nu prea e drept.

Dar avem şi foarte mult timp. În loc să stăm numai prin birturi, poate vorbim puţin despre Nietzsche sau Thomas Mann.

Deci, sînt iritat de soarta nedreaptă pe care scriitorul român înţelege acum  că i se datorează şi lui, nu doar politicienilor. Înainte era simplu, dădeam vina pe nişte securişti, nişte inculţi. Dar acum eu acuz nişte oameni fini, inteligenţi, cei de la GDS, care au introdus criteriul politic în lumea literară slăbindu-ne foarte mult. După 20 de ani, Eugen Simion are dreptate, nu Manolescu şi Paler care în 90 credeau în politică.

Manolescu m-a făcut „oportunist”. Eu şi scriu: „domnule Manolescu, fostul meu prieten”… Că m-a şi apărat, n-a putut semna 4 luni pentru că mi-a apărat Bunavestire. „Oportunism de ce, dragă Manolescu, pentru că m-am întors în ţară? Pentru că am luat o revistă? Oportunist de ce? Pentru că mai trăiesc încă”. O să vezi că e frumos finalul, patetic aşa. O să-i fie greu să-mi răspundă. Mai ales că nu are talentul meu…

De asta intru eu în această luptă. Eu vreau să mă lupt cu guvernanţii şi cu difuzorii, în primul rînd. Vina e şi a noastră, şi a lor. A noastră…  scriitorii sper că s-au lămurit că nu mai are rost să luptăm cu comunismul.

(Sărim iar… Îmi povesteşte nişte „culise” pe care nu le pot cita)

Acum cîţiva ani, BRD mi-a susţinut un roman, ăla pe care l-ai ras dumneata, Voinţa de putere. Şi un vicepreşedinte mă întreabă dacă putem lua masa cu preşedinţii francezi. Şi mă întîlnesc cu ei…

(Începe să reproducă discuţia în franceză: despre Mirel Bran în Le Monde care publica numai lucruri negative despre Romania şi ajungem astfel la imaginea ţării în străinătate. Peste două minute eram la mizerabilismul pe care noi, tînăra generaţie, îl promovăm ca autenticism. Şi nu e!)

Breban a făcut scene tari pe vremea lui Ceauşescu. În „Bunavestire” am două scene de viol. Don Juan începe cu o partuză… Dar romancierii ăştia tineri nu ştiu e că e foarte greu să faci o scenă de futai. La primele cinci rînduri intri în vulgaritatea cea mai directă. Trebuie să fi scris cîteva mii de pagini să poţi face o scenă de acuplaj. De aia nu s-au băgat ăia mari, ăia nu-s tîmpiţi, ăia ştiau totul. În proză s-a făcut totul. Noi trebuie doar s-o mai facem o dată, din unghiul nostru.

Manolescu trebuia să facă o Istorie a literaturii ca G. Călinescu. Păi Călinescu a fost întrebat: cum de la 42 de ani aţi reuşit să faceţi? Şi a răspuns: Am stat 10 ani departe de Calea Victoriei şi de Capşa. Şi a ieşit capodopera asta uriaşă… N-a stat deoparte, bre. Eu dacă am scris romane bune înseamnă că am stat deoparte?

Doinaş, Manolescu, Dinescu au stat în politică şi n-au făcut nimic, domnule! Nici măcar pentru cultură. Singurul care a făcut ceva pentru cultură e hulitul Păunescu. El l-a convins pe Năstase să facă cele 1000 de indemnizaţii pentru cultură. Nimeni nu spune, nimeni nu ştie, toţi se fac că plouă.

Nu cumva a făcut mai mult rău decît bine? Chiar după 90.

Nu, înainte a făcut mai rău. El a avut talent. Avea şi o lăcomie fără margini. I-am spus: Ştii, unde ai greşit tu cu Ceauşescu, tu ai fost poet de curte, a fost şi Coşbuc, au fost şi alţii. Dar tu ai greşit dictatorul! Dacă îl lingeai în cur pe Franco, cădeai bine acum! L-ai lins pe ăsta care a sfîrşit prost, ca un cîine turbat în şanţ.

Cînd Popescu a cerut arderea operei lui Nichita, nimeni n-a reacţionat. Şi am scris atunci: se pare că frica azi de un jurnalist e mai mare decît frica sub tiranie. Nouă nu ne era foarte tare frică. Eu l-am băgat în pizda mă-sii pe Ceauşescu din Le Monde şi dup-aia m-am întors în ţară! Petru Dumitriu l-a înjurat şi a fugit. Ăsta e stilul românesc, să înjuri şi să fugi.

După două ore şi ceva încheiem discuţia pe reportofon. Mai bîrfim puţin, îl rog să-mi dea un autograf pe cartea pe care urmează să o lanseze săptămîna asta, „Trădarea criticii”, apărută la Curtea Veche. Tot drumul pînă acasă, închis o oră în maşină într-un trafic infernal, mi-au răsunat în cap cuvintele: „trebuie să protestăm, luăm o sticlă de whisky, un termos de cafea”…

Articol scris in colaborare cu Dragos Stanca
VoxPublica
VoxPublica
Lasă un răspuns

Your email address will not be published.