Coincidenţe
Prima despărţire a fost, de fapt, a doua. La primul let’s just kiss and sau goodbye am scos-o cumva la capăt. Ea a spus că vrea să plece, să se mute din nou la casa ei, din motive obscure, de dus gunoiul, iar eu am amagit-o, fals detaşat, că o duc cu maşina, însă nu m-am oprit decât la munte, unde aerul curat, poate, a făcut-o să se răzgândească. Bravez cu aerul curat, era topită după mine, iar eu eram, aşa cum se întâmplă de obicei, suficient de tolomac încât să nu înţeleg mai nimic, dar despre asta altădată.
Acum să revin la prima despărţire, cea care a fost, de fapt, a doua. Nu mai contează de la ce ne-am luat, important e ca ne-am fi desparţit la telefon dacă eroul tragic din mine nu ar fi vrut şi o despărţire faţă-n faţă. Am condus câteva sute de kilometri. Toamnă, cu asfalt acoperit de frunze galbene, împrejurul şoselei ardeau focuri aprinse de ţărani inconştienţi pe mirişti, decor perfect pentru despărţirea la care râvneam. Câteva sute de kilometri pentru câteva minute de lacrimi vărsate şi îmbrăţişări patetice de rămas bun, totul cu o coloană sonoră excepţională, aleasă ad-hoc.
La nişte zile după, timp în care nici unul n-a sunat, deşi nici unul nu şi-ar fi imaginat până atunci lumea fără celălalt, plec, la prânz, după ceva fast food de-al gurii. Bucureştiul este un oraş mediu, dacă îl judeci în raport cu alte surate de prin lume. 228 de kilometri pătraţi, iar noi ne-am găsit, fără niciun motiv, în mijlocul lor, în trafic. Eu, prima dată după multe vreme când mă hotărâsem să-mi iau de mâncare de la Piaţa Romană. Ea, pentru că acolo parcase, în vizită la biroul fostului (actualului?) iubit. Dacă nu ştiţi deja asta, credeţi-mă, e prea mult pentru doi oameni care se iubesc. Am luat-o de la capăt, fix până la următoarea despărţire, produsă din aceleaşi motive intelectuale, sexul îngerilor, unde ai stat până acum (eu), niciodată nu asculţi ce spun (ea) etc.De data asta a trecut ceva mai mult timp. Ne evitam, chestiune reciproc stabilită.
Primăvară rece, la o terasă. Eu, de mână cu fata despre care ea îmi spusese că e draguţă. Ea, la o masă, suprinsă de apariţie, cu o figură brusc chinuită -împărţisem locurile de ieşit, iar terasa aceea era a mea. Eu, ca pe ghimpi, toată seara. Evident, am luat-o de la capăt până la o nouă despărţire.
Nu mai ştiu ce anotimp era, dar noi eram iarăşi într-o perioadă de pauză. Mă hotărâsem, fără un motiv anume, să merg la cumpărături, la un hypermarket la care nu mai fusesem de luni bune, poate chiar mai bine. Când a venit sms-ul, oricât de siropos ar suna, am ştiut că e de la ea înainte de a-l vedea. Îmi spunea că tocmai am trecut pe lângă autobuzul ce o ducea spre casă. Altă fericire, altă deziluzie. Încă un punct şi virgula de rigoare.
Primăvară, suntem pe cale să trecem în Bulgaria, în căutare de scoici, însă constat, cu largul concurs la vameşului, că mi-a expirat buletinul . Hai în Vamă. E şi ea acolo.
Aproape iarnă. Acum, ne intersectăm. O văd pe tortuar, tai benzile cu aproape toată disperarea lunilor în care nu ne-am văzut. Din nou, de la capăt, dar e amurgul nostru. Timpul ne mai apropie, ne îndepărtează, ne mai apropie, ne mai îndepărtează. E seară, la Universitate. Nu mai am chior de leu în buzunar, aşa că mă îndrept spre un automat de schimb valutar, cel de la Universitate, după ce cu greu îl prefer altuia, de la Unirii.
Ne vedem din nou. De data asta îmi spune că nu mă mai iubeşte. Lumea se prăvăleşte în jur, râuri de lavă se cască, Adagio al lui Albinoni se tânguie în urechi, Apocalipsa simţirii se rostogoleşte năprasnic peste martorii nevinovaţi ai dramei urbane. Nu, asta ar fi vrut eroul tragic să se întâmple. Altfel, e un ultim sărut, o glumiţă de genul “cum doreşte caprioara apă rece de izvor/aşa îţi doresc eu ţie mult succes în viitor”. Mai trec nişte luni, cu resemnarea deja uitată prin cotloane de amintiri.
Aseară, pe Victoriei. Deşi sunt un şofer exemplar, accelerez, schimb benzile în viteză, trec ameţitor de aproape de o maşină, frânez la semafor. Cu nevoia de adrenalină potolită, aştept cuminte să apară cel căruia îi tăiasem faţa, să mă înjure. N-apare, dar tot uitându-mă în stânga, o văd. Mă zăreşte şi ea.
