Banalitatea ipocriziei

noiembrie 16, 2009 0


Acesta este un text despre banalitatea răului şi caracterul excepţional al binelui. Despre fantomele comunismului, anticomunismului şi amestecul lor în gurile oamenilor, în interesele şi-n ipocriziile lor. Despre spiritul ideologiilor şi trupurile lor, despre intelectualii publici şi iluziile lor, despre condamnarea ideilor sau a faptelor oamenilor, dar şi despre multe altele. Cine va avea răbdarea să-l citească e binevenit. Cine nu, e binevenit de asemenea. Cititi-l totusi cu atentie!
1
Mi se pare foarte nedrept că un om precum Marius Oprea a ajuns să fie asimilat, ca să nu zic altfel, de către – hai s-o numesc tabăra anticomunistă – cu un proscris. Omul acesta a devenit consilier al lui Tăriceanu, bun, dar totuşi, pînă mai ieri, Tăriceanu era un om onorabil, nu? Poate azi nu e şi, în fond, nici nu mă interesează. Dacă vreun tribunal legal constituit de pe lumea asta îl va judeca şi condamna n-o să ies în stradă să protestez. Revenind la Marius Oprea, cred că el este unul dintre cei mai fervenţi luptători cu foştii comunişti sadea şi cu rămăşiţele umane ale fostei Securităţi. E un istoric onest al comunismului românesc, implicat şi serios, poate cel mai serios. Pînă mai ieri, oamenii care astăzi îl stigmatizează discret, cumva prin delegaţie, îl admirau sincer şi-l vorbeau de bine. Ce s-a întîmplat cu Marius Oprea de a devenit dintr-o dată persona non grata pentru anticomuniştii cei mai vocali?
2
Cîndva, l-am întîlnit pe Marius Oprea, am stat cîteva minute de vorbă, eram grăbiţi amîndoi, mi-a arătat mîinile, erau o spuză albă, descuamate, zdrenţuite. Îl ustura îngrozitor şi i-am recomadat o cremă dermatologică bună, de care ştiam. Luase o ciupercă dintr-o arhivă. Ei, bine, omul ăsta ale cărui cărţi au pus primul raft al istoriei comunismului în România, care a înghiţit acarieni, aceşti stăpîni indiferenţi ai crimelor arhivate, cît nimeni din ţara asta, acum e împins discret căre un zid invizibil de căre cei care deţin monopolul discursului anticomunist. Cine sînt ei?
3
Aici e de discutat, fiindcă avem de-a face cu două categorii mari: pe de-o parte sînt anticomuniştii sinceri, respectabili, oameni cu crez, pe care-i admir şi din categoria cărora cred că face parte şi Marius Oprea; pe de alta, anticomuniştii oportunişti, lichelele, pătaţii de sînge, impostorii aflaţi în cîrdăşie şi complicităţi inacceptabile, capabili să mimeze circumstanţial orice discurs, ieri comunist, azi anticomunist, mîine cine ştie care. Ce le e comun antocomuniştilor sinceri şi celor mincinoşi? Îşi afirmă toţi anticomunismul cu o voce fermă şi sonoră. Andrei Cornea şi Elena Udrea sînt, paradoxal, în aceeaşi tabără a anticomunismului vocal şi explicit. Radu Filipescu e, în logica asta, la fel de anticomunist precum Radu Berceanu sau Ioan Olteanu, domnul acela mustăcios care se lăuda că mănîncă broaşte. Printr-o ciudată încrucişare a speciilor, intelectualii de dreapta respectabili sînt azi indiscernabil asimilaţi cu politicieni sadea, oameni în gura cărora anticomunismul sună la fel de autentic precum o arie de operă ieşind din gura unei broaşte.
4
În fond, azi, acum, nu mai există persoană publică în România care să nu se declare anticomunistă. De la Iliescu la Băsescu, trecînd prin Adrian Năstase şi Elena Udrea, toţi politicienii români sînt anticomunişti. E straniu cel puţin că nimănui nu i se pare suspect lucrul acesta şi că nimeni nu caută să se întrebe serios nici ce înseamnă a fi anticomunist, nici care sînt criteriile după care poţi deosebi un anticomunist onest de unul cinic sau interesat, nici măcar dacă e bine sau e rău, justificabil sau nu, să fii anticomunist. Sîntem o ţară de anticomunişti la fel cum ieri eram una de comunişti. Cum, la fel, sîntem o ţară de creştini, în mijlocul căreia Iliescu se închină iar Geoană mimează fără pic de credibilitate închinatul la moaşte, la acele moaşte în faţa cărora electoratul său se înghesuie pentru a dobîndi, prin atingerea lor, energia necesară pentru a se cotonogi la sarmalale oferite drept bonus. Mi-e milă de oamenii aceia, dar nu cred că sînt într-atît de înfometaţi încît să iasă de la o slujbă creştinească ca sa se ia la omor pe două sarmale. Cum, la fel, Băsescu vorbeşte despre modernizarea României de dimineaţa pînă seara, dar îşi începe mandatul prezidenţial urcînd Dealul Patriarhiei, pentru a săruta mîna Patriahului Daniel, ceea ce mi se pare mai mult decît inadmisibil pentru preşedintele unui stat laic, dar aberant de contradictoriu pentru un apostol declarat al modernizării.
5
E halucinant că nimeni nu pare să fie dispus să observe cu minimă atenţie aceste mimetisme ipocrite ale discursurilor publice şi să vadă că o dna precum Elena Udrea exprimă tot atîta anticomunism cît creştinism ortodox exprimă Geoană sau că Băsescu vorbeşte modernitate şi fumează feudalism. Oamenii aceştia demonetizează valorile pe care le afirmă cu o nonşalanţă cinică, amestecă în gură vorbele cum le pică mai bine, să le iasă socoteala, azi sînt ortodocşi, mîine agnostici, acum închinători la moaşte, peste cinci minute socialişti europeni, acum se arată preşedinţi de stat modern iar apoi, precum mîrţoaga din poveste care gusta jăratec, se scutură de pielea modernă şi se făcea armăsar creştin, se duc să pupe mîna unei căpetenii ecleziale în cel mai feudal mod cu putinţă. Nu spun toate astea ca şi cum ar fi rău să fii ceva sau altceva, creştin ortodox, catolic sau protestant, agnostic sau socialist. Nu, nici vorbă, fiecare om e ceea ce vrea să fie! Ceea ce îndrăznesc să observ e ceva de un bun simţ strigător la cer: anume că genul ăsta de convertiri la minut, pozatul public în posturi ideatice aberant de contradictorii la intervale ameţitor de scurte e un indiciu că oamenii aceştia nu cred o iotă din ce afirmă. E de bun simţ că nu-ţi poţi schimba convingerile ca pe nişte haine de paradă decît doar dacă ele reprezintă pentru tine doar haine de paradă; sau de ieşit în lumea bună, de mers în fabrică, printre muncitori, de dus la biserică, printre enoriaşi, etc. Privită astfel, România vocilor politice, ba chiar aş îndrăzni să spun şi a altor voci publice, e o ţară în care se face turism industrial pe drumul Damascului. Oamenilor le cad solzii de pe ochi cît ai clipi şi ba îi vezi că sînt creştini, ba s-au făcut toţi atei, pe la prînz se-nchină la moaşte apoi, la siestă, îi vezi că devin agnostici, pe după amiază se bat cu pumii în pieptul anticomunist asta după ce de dimineaţă făcuseră bani buni din slugărnicie la foştii comunişti, pe seară ies înţoliţi în cluburi, ca nişte burgheji plini de ifose, după ce vizitaseră fabricile cu fesuri în cap şi haine de croială maoistă, îngrijoraţi de soarta proletarilor. Deja, ceea ce mă intrigă nu e de ce sînt ei aşa, ci de ce nimeni nu pare să observe şi, mai mult, nu se arata extrem de jignit intelectual din pricina asta.
6
Răspunsul e simplu şi aparent jignitor la adresa a ceea ce îndeobşte, şi fără pic de discernămînt sociologic, politicienii, intelectuali publici, jurnaliştii, şi chiar cetăţenii înşişi numesc “poporul român”. Iar el, răspunsul, e acesta: de sute de ani, boierii pămînteni i-au linguşit ba pe fanarioţi, ba pe vodă, ba pe principele străin, ba pe ruşi, ba pe turci, mai precis pe cei la care înţelegeau că se află, circumstanţial, puterea. I-au flatat de i-au smintit, le-au cîntat osanale, s-au făcut că cred în tot ce cred ei, că sînt înnebuniţi după gusturile lor, le-au dat dreptate în tot, s-au îmbrăcat ca ei, au mîncat ca ei, au dansat ca ei. Azi, în democraţie, în campaniile electorale mai abitir, boierii au simţit că puterea lor circumstanţială se află în mînile a ceea ce numesc “poporul”. Şi în consecinţă îl linguşesc, îi cîntă-n strună, se arată îndatoritori faţă de el, îi flatează de-a valma gusturile, credinţele, obiceiurile, datinile, etc. De ce se duc politienii la moaşte şi tund oi? Fiindcă au observat ca mulţimilor relevante electoral le place să-i vadă în astfel de posturi, că vor să-i admire în costume populare, că sînt ca ele, că fac shopping în supermarket ca ele, cu listuţe scrise citeţ de soţii, de-aia! Iar cel care a dus la limita greţoşeniei flatarea prostimii autoîncîntare, care s-a bătut pe burtă cu boborul, care s-a dus să întingă mici cu scobitoate în muştar cu masele largi populare, care s-a făcut rrom cu rromii la Costeşti, care s-a făcut intelectual cu intelectualii în anticomunism, creştin cu creştinii prin biserici şi tinichigiu cu tinichigii, acela e cel mai parşiv boier român actual. A linguşit tot ce se putea linguşi, cînd interesele i-au cerut-o. În realitate, în sufletul lor, boierii linguşitori îi dispreţuiesc pe cei de la care îşi extrag puterea, privilegiile, averile. Da, stimaţi cetăţeni, sînteţi nişte fraieri vanitoşi, care sînteţi manipulati ordinar prin linguşeală! Niciun politician care vă linguşeşte şi vă dă dreptate nu crede o iotă din ce vă spune! Aceşti boieri vă dau dreptate fiindcă ştiu că asta vă place, vă face să fiţi încîntaţi de voi, să vă credeţi adevăraţii posesori ai puterii, ai dreptăţii, ai adevărului, vi se taie picioarele de plăcere cînd auziţi din gura lor că sînteţi sursa puterii lor, sultanii şi ţarii legitimităţii lor. Vreţi anticomunism? Poftiţi anticomunism! Vreţi salarii! Păi, ce, mă doare gura să vă dau? Vreţi să ieftinească Petrom benzina, băncile să ieftinească creditele, curentul să fie gratis? Acum mă duc să le zic la băieţii deştepţi, ăia din cauza cărora suferiţi! Ce nu fac eu pentru voi, mînca-i-ar tata de alegători! Păi, doar “domnitorul meu e poporul român”, că vă iubesc ca pe copiii mei. Ei bine, dragi alegători, puterea, dreptatea şi adevărul pe care li le daţi lor de bună voie, fiindcă sînt ale voastre, iată pofta ce-o poftesc. Seducţia şi stăpînirea prin linguşire e adevărata artă a puterii celor mai cinici dintre boierii valahi. Votaţi-i, aşadar, pe cei care vă flatează cel mai puţin convingerile şi credinţele şi care aveţi impresia că vă exprimă cel mai adecvat interesele personale de ordin social şi economic în următorii ani! Votaţi-i pe aceia care nu vă flatează simultan şi pe voi şi pe cei cei cu care nu vă simţiţi apropiaţi! Pe aceia care se pozează cel mai puţin în mulţimi în care nu v-aţi amesteca niciodată dacă vi s-ar ivi ocazia! Cu care v-ar plăcea să staţi de vorbă în mod privat! Cu aceia despre care nu credeţi că vă bat pe umăr amical doar ca să vă ia votul, cu aceia care se bat pe burtă cu dvs, doar ca să vă cîştige amiciţia electorală! Aceia sînt cei care oferă cît de cît o şansă de a vă reprezenta interesele. Felul în care un cetăţean dintr-o democraţie liberală trebuie să-şi calculeze votul trebuie să se bazeze, de preferinţă, pe interesele lui personale şi directe, nu pe antipatiile lui, nu pe credinţele lui religioase, nu pe opiniile lui despre literatură sau mai ştiu ce, nu pe dorinţa de răzbunare pe o anume categorie de cetăţeni. Fireşte, calculul votului la care are dreptul poate să se bazeze pe absolut orice, dar în opinia mea un vot raţional se bazează pe interesul pragmatic al fiecărui cetăţean, nu pe emoţiile colective de care e mai mult sau mai puţin absorbit şi care sînt create în laboratoarele de marketing politic tocmai pentru a-l face pe cetăţeanul fraier să-şi falsifice de bunăvoie votul la care are dreptul.
7
România e nu atît o ţară de hoţi, cum se spune adesea pe nedrept, cît mai degrabă o ţară în care domneşte de multe secole o ciudată şi aproape generalizată stare de ipocrizie colectivă. De dedublaţi care urăsc în mintea lor pe cel pe care-l laudă cu gura. Şi cînd zic asta, nu mă refer doar la politicieni, ci la milioane de cetăţeni onorabili, la sute de mii de clone anonime ale celor mai urîţi dintre boierii pămînteni: politicienii. Fiindcă românii simpli sînt asemeni polticienilor lor. Cei dispuşi să accepte minciuna sînt mincinoşii. Cei care-i înjură pe popi casele lor, supăraţi pe taxele de botez şi înmormîntare, sînt aceiaşi enoriaşi care, întîlnindu-i pe preoţi, le spun cu falsă smerenie “Săru’mîna părinte”. Ei fac parte din acelaşi popor care asculta Europa liberă în privat iar în public cînta osanale, acelaşi popor plin de curaj în intimitate, dar incapabil de dezidenţă publică, un popor învăţat să-l suduiască pe vodă cînd nu riscă nimic şi să facă temenele în faţa lui, dacă poate să ciupească de la el o strîngere de mînă, o poză cu telefonul mobil sau o promisiune că se va uita pe o petiţie, un popor de laşi onomastici şi de curajoşi anonimi.
8
Ei bine, urma cea mai adîncă pe care a lăsat-o nu atît socialismul naţionalist autohton, ci secole întregi de supunere şi căciuleală faţă de tot soiul de dictatori, domni şi voievozi, turci şi ruşi, moldoveni şi valahi deopotrivă, a fost ipocrizia transformată în banalitate. Dublul limbaj nu e deloc un produs al ceauşismului tîrziu, ci un combustibil psihosocial folosit în egală măsură de dejism şi exploatat la maxim de ceauşism; el a fost şi este încă o adaptare la mediul schimbător al acestor locuri, la meteorologia istorică pe care oamenii de pe-aici au îndurat-o şi care i-a împins încetul cu încetul, aşa cum se depune praful pînă devine cernoziom, spre dispoziţia constantă a unui soi de negoţ între o inimă speriată şi un creier feroce. Strateg desăvîrşit al artei supravieţuiriii trupului prin vînzarea sufletului, moldo-valahul mai ales, dar apoi, printr-o parţială contaminare, şi ardeleanul, a ales să trăiască într-un fel de schizofrenie mîntuitoare, în intervalul căldicel al unui spirit vinovat, autoironic uneori la modul maladiv, dar ratînd de fiecare dată şi crima şi sinuciderea, reuşind să armonizeze după ureche, lăutăreşte cumva, printr-un soi de conştiinţă improvizată a istoriei, o demnitate falsă şi un eroism butaforic. Ne-am mîndrit mereu cu arta de a fi descurcăreţi; de fapt sîntem maeştri ai disimulării, meşteşugari desăvîrşiţi ai înjuratului pe la spate şi ai lăudatului făţiş, genii ale linguşelii, artişti supremi ai insinuării, rapsozii ipocriziei. Vanitoşi din principiu, ne expunem umilinţele doar circumstanţial şi dacă simţim mireasma unui ce profit. Oscilăm frenetic între şoapta susurată în ureche şi vocalizarea de la tribună a idealului patriotic. Sîntem cu toţii atît de bine antrenaţi în ipocrizie încît am ajuns să ne facem că nu ne-o mai observăm unii altora. Doar străinii mai observă, jenaţi uneori, că merg printre români ca printre milioane de împăraţi, toţi îmbrăcaţi în hainele lor cele noi şi făcîndu-se reciproc că nu se observă. Uneori, în momente speciale, cu miză mare, românii se strîng mai abitir în grupuri şi, arătîndu-i cu degetul pe cei din celelalte grupuri adverse, spun: vai, cîtă indecentă, să umbli aşa, gol, pe stradă, în plină zi! Ăsta-i exhibiţionism, curat, monşer! Ascultă, ce-ţi spun! Şi ce corp dizgraţios are domnul acela, vai!
9
Fireşte, e inutil să mai adaug, cititorii acestui text se exclud din peisajul antropologic pe care tocmai l-am evocat. E normal, doar n-am ajuns să ne descriem între noi! Ce naiba, sîntem oameni serioşi iar dumneavostră, cei care citiţi acest text, nu vă îndoiţi nici o secundă că sînteţi cei mai oneşti şi corecţi oameni care au avut ocazia să mă citească! V-aţi înşela inutil, zău aşa! Şi, la urma urmei, v-o garantează autorul în persoană, precizînd clar, iată, că rîndurile de mai sus nu se referă la dumneavostră, cei care tocmai citiţi acest text, ci doar la autorul însuşi şi la cei care încă nu l-au citit. Pe cei care îl vor citi mai tîrziu, voi avea grijă să-i exclud din rîndul ipocriţilor la următoarele reeditări astfel încît, dacă toată naţiunea română va fi citit într-o bună zi acest text, atunci ea în întregul lui, cu excepţia autorului acestui text, va deveni o naţiune onestă. În plus, aşa cum încercat să nuanţez, nici acei romåni ipocriţi, alţii decît dumneavostră, n-au nici o vină de a fi ajuns în halul acesta: la ce condiţii istorice, geopolitice şi aşa mai departe am avut, credeţi-mă pe cuvînt, nici nemţii nu ieşeau mai breji.
10
În fond şi la urma urmei, important e că am supravieţuit, iată sîntem aici, şi scriem istoria Europei. Dacă muream eroic cu toţii, cine ar mai fi avut apoi ocazia să-i celebreze pe bravii noştri eroi, să-i condamne simbolic pe cei care i-au ucis, să se ocupe de redactarea istoriei noastre milenare, încărcată de demnitate şi curaj? Aud? Adevăratul erou naţional, dragi români, e pînă la urmă laşul, fiindcă laşul are curajul să-şi plece capul şi să linguşească, laşul are forţa interioară a umilinţei de sine şi asta doar pentru a supravieţui creştineşte, pentru a-şi păstra credinţa strămoşească şi a scrie istoria celor bravi, a sfinţilor, a martirilor, a mucenicilor acestui neam; a acelor eroi pe care, chiar dacă i-a ucis uneori cu laşitate, trădîndu-i fără scrupule, i-a ucis tocmai spre mîntuirea lor, ca pe apostoli, dar şi pentru ca mai apoi, prin jerta lor, să ne putem mîntui cu toţii, fiii şi fiicele acestui neam. Vă spun, dragi cititori români, în adîncul sulfetului său, laşul preferă umilinţa creştinească, suferinţa ascunsă şi crîncenă a vinei de a nu fi urmat calea cea grea, vină ce-i va roade sufletul ca un vierme şi-i va aduce chinuitoare mustrări etice, alungîndu-i somnul şi liniştea inimii. Comparativ cu eroul care moare şi gata, scapă de griji, ce mare lucru?, laşul preferă să se umilească pentru a trăi apoi mai dureros, măcinat de chinuri de conştiinţă, ruinat interior, sfîşiat etic; laşul, adevăratul erou al acestor locuri, se fereşte strategic de tortura exterioară, preferînd-o pe cea interioară, mai dureroasă, mai lentă, mai aprigă. Păi, vedeţi!
11
Dar să revenim la anticomunism şi la Marius Oprea. Azi în România, pare că Dumnezeu a încurcat toate doctrinele politice speriat fiind probabil că un posibil guvern de uniune naţională s-ar apuca de lucru la un turnuleţ ideologic, care să atingă cerul patriei, altfel atît de înnourat. Privită, aşadar, cu un ochi limpede, ca de vultur plictisit, România de azi pare o rezervaţie antropologică neprotejată de nimeni în care domneşte o confuzie inimaginabilă a discursurilor publice (cam ca cel din paragraful anterior:), o confuzie în care, în timp ce toată lumea îşi declară apartenenţa la aceleaşi idealuri, idei şi principii, se produc conştient, programat şi manipulatoriu roiuri de metadiscursuri, fiecare dintre aceste supradiscursivităţi avînd rolul de a demonstra că, de fapt, discursul primar, cel anticomunist, este mai degrabă monopolul unei anumite grupări decît al celeilalte.
11+
E o luptă surdă pe monopolul unui discurs în care, de altfel, prea puţini mai cred, dar despre care şi mai puţini au curajul să spună că nu prea mai crede nimeni. Insist să recitiţi fraza dinainte. Mersi.
12
E o situaţie uşor paradoxală în aparenţă, dar destul de des întîlnită în România dublelor limbaje răsucite şi înnodate în formă de şiret, peste care trebuie să te apleci meticulos pentru a le deznoda. Fiindcă, cei mai puţin iniţiaţi în tainele încurcării limbajelelor, trebuie să ştie că acestea se înnoadă uneori între ele (sau chiar în sine adesea) mai ceva ca nodurile marinăreşti sau ca ghemul de gută la care piguleşte pescarul pe malul bălţii. Îţi trebuie răbdare să-l descîlceşti, să desfaci fiecare fir şi să inversezi fiecare buclă asta dacă nu te apucă depresia şi aplici metoda sigură, periculoasă însă pentru înţelegere, a descîlcirii nodului gordian cu briceagul. Dar, presupunînd că avem puţintică răbdare, putem observa că în timp ce toţi se declară anticomunişti, fiecare în parte produce cîte-un discurs în care vrea să dovedească că e mai anticomunist decît celălalt. E un concurs de-a “cine e mai anticomunist” la fel cum, în epoca de aşezare a comunismului în România, concursul era “cine e mai comunist”, bătălia dîndu-se între gruparea Dej şi gruparea Pauker. În final, tot Stalin a decis cine e mai comunist dintre comuniştii români. A fost o decizie pe cît de ciudată, pe atît de devastatoare şi marcantă pentru cursul istoriei româneşti (şi nu numai) în sensul că dacă Stalin n-ar fi avut momentul lui de paranoia împotriva evreilor ce voiau să construiască o societate mai bună şi mai dreaptă, vieţile unor Petre Roman, Vladimir Tismăneanu şi alţii ar fi fost poate diferite. Şi poate şi vieţile noastre.
13
Dar să lăsăm comunismul şi să revenim la anticomunism. Ceea ce nu sesizăm în cazul lui e că a devenit un soi de antiideologie cu accente ideologizante, că ipocrizia produsă şi încurajată de el e generalizată şi că anticomuniştii sinceri au fost preluaţi ca vectori de imagine de către cei nesinceri şi puşi să fluture în vînt, ca nişte drapele pe steagurile luptei politice. De fiecare dată cînd au un plan, politicienii cinici au în plan şi atragerea pentru cauză a unor intelectuali publici a căror voce trebuie să confere legitimitate planului lor. Marius Oprea şi Gabriel Liiceanu sînt pentru mine egali în onestitatea anticomunismului lor, asta deşi eu nu sînt anticomunist în sensul în care sînt cei doi (voi preciza mai jos în ce sens). Tăriceanu şi Băsescu sînt însă cei care i-au fîlfîit prin aer, în faţa mulţimilor mai mult sau mai puţin isterizate şi, într-un anume fel, naive şi manipulate. E o regulă simplă şi de fiecare dată ea produce, mai devreme sau mai tîrziu, deziluzii în rîndul intelectulilor. Cărtărescu a abjurat deja public de Băsescu. În opinia mea, dl Liiceanu o va face curînd. Sau poate nu chiar atît de curînd, dar de făcut o va face.
14
M-am uitat cu mare atenţie zilele trecute pe www.basescu-live.ro şi am remarcat o scenă de o tristeţe înfiorătoare, scenă pe care n-a remarcat-o nici unul dintre cei care au fost acolo prezenţi cu trupul. V-o recomand! Uneori, vorba unui amic compozitor, “micile diferenţe fac marile deosebiri”. Toată lumea s-a dus la acea întîlnire, dar nimeni nu s-a uitat cu atenţie la scenele conexe, la mimica celor prezenţi, la gesturile lor. Aşadar, la finalul întîlnirii, în timp ce dl Băsescu se afla în holul GDS, înconjurat de emuli, cameramani şi reporteri, care voiau să-i smulgă declaraţii, zîmbete şi strîngeri de mîini, dl Liiceanu încerca să iasă din ambuteiajul uman; fusese prins ca-ntr-o menghină între doi cameramani şi, ca orice om politicos, a încercat cîteva momente să-şi desprindă trupul încet, fără mişcări bruşte, printr-o mişcare de alunecare, ca atunci cînd tragi uşor, tandru chiar, dopul înţepenit în gîtul unei sticle de vin. Apoi, vizibil iritat de situaţia jenantă, dar şi de faptul că părea să nu poată ieşi din strînsoare, probabil observase şi că e prins în cadru, s-a smuls pur şi simplu din cleştele trupesc al celor doi cameramani, care au continuat să-l filmeze imperturbabil pe preşedinte, şi a ieşit din mulţime. I-am zărit cîteva secunde chipul înainte de ieşi din cadru şi am văzut în ochii domniei sale că a înţeles. Că, deşi trist, s-a eliberat de vrajă. Că dezamăgirea şi deziluzia au depăşit cu mult amăgirea şi iluzia. Că şi-a amintit de Noica şi de vorba acestuia cu “istoria care face pipi”. Şi că, probabil, îi va fi jenă (sau încearcă alt sentiment) să o spună curînd sau public, aşa cum le-a fost greu pînă tîrziu multor intelectuali interbelici să-şi dezvăluie iluziile şi amăgirile. Şi chiar dacă domnia sa n-o va face, eu voi continua să-l admir. Din punctul meu de vedere e neesenţial dacă o va face sau nu. E esenţial însă din punctul de vedere al domniei sale, dar asta e deja o problemă de conştiinţă individuală în care pudoarea mă obligă să nu intru. Mie mi-e de ajuns că domnia sa a înţeles, din raportarea preşedintelui la “parabola mlaştinei politice” folosită de dl Liiceanu, că nu poţi pretinde să rămîi curat, bagîndu-te în mocirlă. Chiar dacă dl Băsescu l-a asigurat că după aceea te poţi spăla de noroi, că mizeria nu-ţi intră în sînge, dl Liiceanu a înţeles atunci, ca şi Noica mai demult, că odată intrat în mlaştină, respirîndu-i miasmele, nu mai poţi deosebi aerul curat de duhoare, că simţul olfacţiei ţi se deformează, se obişnuieşte cu mirosul fetid şi că, de fapt, nu noroiul e problema. În plus, dl Liiceanu a înţeles atunci că “intratul în mlaştină” nu e o opţiune eroică şi că odată ce ai trecut de un anumit prag, te afunzi încet, ireversibil, te amesteci cu mlaştina, te contopeşti cu fiinţa ei aş spune, şi gura care mai rămîne un timp la suprafaţă strigînd nu mai e demnă de crezare iar mîna întinsă se scufundă încet. Iar eu l-am văzut plecînd pe dl Liiceanu fără să-i mai întindă mîna celui care-i promisese că a intrat în mlaştină pentru a o asana. Or mlaştina nu se asanează intrînd în ea, ci stînd pe margine.
15
O să vă ofer un exemplu interesant, simptomatic pentru o anumită tipologie umană şi despre o manifestare tipică a conştiinţei ideologice. Domnul la care fac referire se autointitulează Kaiser Souze, bănuiesc că după numele celebrului persoanj din The Usual Suspects al lui Bryan Singer. Domnia sa îmi citează integral pe blogul său un text pe care pare să-l aprecieze. Îl postează deşi n-a cerut niciodată îngăduinţa/acordul nici mie, nici revistei în care l-am publicat. Îl postează deşi eu am muncit să-l scriu iar dînsul doar l-a copiat cu două mişcări de mouse. Bun, hai să zicem că Internetul e spaţiul libertăţii, inclusiv al celei de a fura şi de a zice c-ai găsit pe stradă. Nu-s de acord, dar deocamdată n-am ce face. Totuşi, acest domn Kaiser Souze face un lucru interesant: recunoaşte că articolul e bun (”unul dintre cele mai frumoase texte scrise vreodată despre Monica Lovinescu”), era scris la moartea acesteia, dar că autorul, adică eu, e demn de dispreţ, ocazie cu care îi administrează o jignire cu rol curativ. De ce era demn de dispreţ autorul? Păi, fiindcă revista în care KS citise textul şi din care-l preluase fără acord, aparţinea dlui Vîntu. Să observăm acum paradoxul absolut al lectorului ideologizat şi suspicios: lectorul acesta e de acord cu un text, ba chiar atît de mult încît îl laudă în cuvinte frumoase, dar simultan nu poate accepta că textul acela frumos, pe care îl furase practic, era scris de un autor urît moraliceşte, şi asta din pricină că era plătit să scrie texte de un om pe care cititorul îl considera un hoţ. A afirma concomitent valoarea unui text pe care-l furi, dar şi nonvaloarea unui autor din pricina celui care-l plăteşte să scrie acel text e o manifestare limită a conştiinţei ideologice. Fără să stea pe gînduri, conştiinţa ideologică, a lui KS în acest caz, a preferat să acorde certificatul de nevinovăţie textului concomitent cu administrarea unei drastice prezumţii de vinovăţie autorului. Între puritatea conştiinţei sale şi impuritatea conştiinţei autorului, KS a ales fără ezitări, preferînd să unifice, într-o supremă acrobaţie logică şi etică, inocenţa lectorului suspicios cu vinovăţia autorului maculat, preferînd să selecteze din toate motivele scrierii unui text doar pe acela al plăţii autorului său şi considerînd că acel motiv e decisiv în administrarea de către lector a sancţiunii etice. E halucinant, dar, vorba proverbului cazon, decît să moară patronul meu spiritual, mai bine să moară patronul dvs material! Decît să mă consider pe mine însumi vinovat de naivitate, nu mai bine te declar pe dumneata vinovat de colaboraţionism? Cînd decide cine e rău şi cine e bun, conştiinţa ideologică nu are prea multe variante: ori sînt de vină eu/ai noştri – ceea ce e inacceptabil, ori tu/ai voştri – ceea ce de preferat.
16
Marea problemă a oricărei conştiinţe etice e să scape de vină; conştiinţa ideologică e forma de manifestare a conştiinţei etice care nu crede în iertare şi care, prin urmare, nu poate asuma vina, fiind obligată automat să o distribuie, să o arunce, să scape de ea. Iar de aruncat o aruncă şi ea, nefericita (căci, da, conştiinţa ideologică e nefericită) pe cine i se indică de la tribună: burgheji, proletari, evrei, unguri, ţigani, biciclişti, securişti, tonomate, moguli sau ochelarişti, alcoolici, de regulă altcineva/altceva/ceilalţi, ăia care nu sîntem noi, care nu-s ai noştri, ca ai noştri, dintre ai noştri, care n-au ideile noastre, banii noştri, părerile noastre, la limita individului, oricine altcineva/altceva (obiect sau idee) care nu sînt eu însumi sau care nu-mi aparţine mie însumi. De ce vrea conştiinţa ideologică să “dea vina” ca într-un nesfîrşit şi megasofisticat “joc de-a leapşa”? Care e motivul mic şi anost al acestui imens şi aparent nesfîrşit sistem de învinovăţiri individuale şi colective? Păi, lipsa de voinţa în a accepta vina, de a crede că eu-l meu e mai prejos decît eu-l tău, nevoinţa umilinţei, adică, cel mai pe scurt şi la obiect mîndria, vanitatea, orgoliul, ziceţi-i cum doriţi, acest bozon Higgs al conştiinţei vinovate, ca să nu zic “the devil particle of human soul”. E simplu şi eficient de multe mii de ani, dar asta e altă discuţie.
17
Să revenim puţin la această atitudine a dlui KS, care preferă să trăiască în contradicţii, decît să abjure. Să maculeze conştiinţa autorului, păstrînd puritatea textului şi asta tocmai într-un efort disperat şi ultim de a nu-şi supune analizei, şi unui serios test de coerenţă, arhitectura propriilor principii, arhitectură care-i conservă ura contra duşmanului de clasă, rasă, idei, principii, credinţe, etc.
Marele talent malefic al geniilor ideologice, al maeştrilor manipulării maselor, este de a adulmeca miresmele sufletelor adunate şi dornice de ură/iubire, a sufletelor care caută să scape de vină sau să o identifice în alţii. E aici un talent de a simţi dintr-o ochire liniile de forţă ale emoţiilor colective şi de a le canaliza căre ţintele lor, de regulă duşmani. Geniile acestea au instinctul perfect al învrăjbirii, simt freamătul mulţimilor şi le cristalizează sufletele în nişte compuşi moleculari complicaţi, pe care-i aruncă ca pe nişte substanţe în retorta propriilor interese. Cad pradă acestui tip de molecularizare într-un suflet colectiv şi intelectuali oneşti, şi femei singure, şi oameni neîmpliniţi social, şi lumpen şi genii, şi oameni cumsecade, toţi vrînd, separat şi împreună, mai mult sau mai puţin, să “dea vina”. La această moleculă uriaşă se lipesc prin catene pragmatice oportunişti şi cinici. Orice principe machiavelic, ca să zic aşa, îşi descoperă şi-şi rafinează tehnologia manipulării sentimentelor colective. Principii machiavelici nu cred în nimic şi tocmai de aceea pot simula cu uşurinţă credinţa în orice.
În paranteză fie spus, poate părea paradoxal că popoarele creştine, autodeclarat creştine, sînt cele mai puţin interesate de iertarea duşmanilor şi cele mai dispuse să găsească vinovaţi, fie în rîndul semenilor lor, fie al ideilor lor. Înainte să moară, Mircea Vulcănescu spunea “Să nu ne răzbunaţi!”, dar se pare că astăzi cei mai importanţi şi pragmatici adepţi ai anticomunismlui nici nu ştiu măcar cine e Mircea Vulcănescu, darmite să mai ştie şi ce-a zis înainte să moară. Ei de-abia au reuşit să se prefacă că ştiu cine e Cărtărescu.
18
Tot efortul meu de 20 de ani de auto-dezintoxicare ideologică m-a învăţat că nu contează cine sînt actorii, ci în ce constă scenariul şi regia. Iar scenariul portocaliadei din ultimii ani seamănă izbitor, structural vorbind, cu cel al mineriadelor. Sînt lucrături de marketing politic, manipulări sociopsiholgice complexe. Babele feseniste care stăteau pe margine şi le indicau falşilor mineri cine-s studenţii care trebuie loviţi, mai scăpînd şi ele cîte-o poşetă în scăfîrlia vreunui ochelarist bărbos, sînt acum postacii. Pţa Universităţii e acum pe Internet. Iar unii sînt loviţi pentru că sînt nişte trecători care strigă “Nu mai daţi, oameni buni! Ce, aţi înnebunit?!” şi care se aleg cu blesteme din gura babelor feseniste. Fireşte, nu toţi adepţii lui Băsescu sînt postaci furibunzi şi nici toţi blogerii agitatori nu-s la fel de violenţi precum cei care le indicau minerilor cine-s studenţii; cum nu toţi adepţii principilor machiavelici nu sînt la fel de fanatici şi nu toţi agitatorii lor de mase sînt la fel de antrenanţi. Unii sînt oameni cumsecade, manipulatori manipulaţi, incapabili însă să-şi detecteze iluziile, dar care manifestă o sinceră dorinţă de răzbunare pe duşmani personali şi o răpîndesc în mase sub pretextul principiilor. Urmaşii fanatici ai adepţilor lui Iliescu sînt postacii agresivi ai lui Băsescu. Degeabă strigăm “Fără violenţă!” de limbaj, bineînţeles, ei continuă să împartă ironii ameninţătoare, vorbe de intimidare, etichetări nenuanţate, insinuări, să decreteze vinovăţii clamînd concomitent şi contradictoriu o justiţie independentă, democraţi în principii, totalitari şi ideolgici în a-şi judeca preopinenţii, respectînd în aparenţă dreptul celuilat de a crede altceva, dar explicînd totodată pe fond credinţa celuilalt în termenii resentimentari şi ideologici ai interesului retrograd. Ei cred sincer, dezinteresat şi spre binele ţării, ceilalţi sînt ipocriţi, au motive pecuniare să creadă ceea ce cred şi, mai mult, o fac în detrimentul cauzei naţionale. La limită, cu mare indulgenţă, sînt doar fraieri.
19
Însă, conştiinţa democratică nu poate afirma concomitent egala îndreptăţire a opiniilor politice şi superioritatea uneia dintre ele. În plus, conştiinţa democratică nu se poate aplica decît în zona opiniilor/părerilor, fie ele politice, economice, etc.. Niciodată în zona credinţelor, fie ele religioase sau de altă natură. Cum bine spunea un domn deştept: “Nu poţi negocia între credinţe, ci doar între interese”. Politica e, aşadar, spaţiul public dedicat prin excelenţă conflictelor de interese iar politica democratică e spaţiul în care interesele oricui sînt principial legitime. Tocmai de aceea ecumenismul religios, intracreştin sau în relaţia cu Islamul, e o inepţie. Nu pot accepta, creştin fiind, că musulmanul poate avea dreptate decît dacă nu-i mai dau dreptate Dumnezeului meu. Asta nu înseamnă nici să-l ucid pe musulman, nici să nu stau la masă cu el, nici să nu-i dau apă dacă i-e sete sau pîine dacă i-e foame (poate chiar să-l îndrăgesc ca om), ci doar să-i spun că atîta timp cît eu cred ceea ce cred, nu pot crede că ceea ce crede el. E simplu. În politică e invers. Mîine, dacă opinia ta o să fie majoritară, voi accepta să mă supun ei. Fireşte, eu cred că în materie de politică în genere, trebuie să avem doar opinii şi păreri legate de un partid sau om politic anume, niciodată credinţe de tip religios, niciodată cunoaştere de tip ştiinţific. Adică să ne asumăm opinii politice failibiliste, nu să credem că în politică ceva e bine sau rău, nici măcar să credem că ştim cum e bine sau rău. Una e să preferi, alta e să crezi, alta e să ştii. Cînd în politică avem “credinţe” şi “ştiinţe” în loc de “preferinţe” – şi aici e cazul fanaticilor portocalii sau al foştilor fanatici iliescieni/vadimieni – deja vorbim de ideologii, adică ne raportăm la politică într-o manieră religioasă sau ştiinţifică şi încurcăm borcanele într-un mod foarte periculos. Cum spunea Alain Besacon despre săracul Lenin: “Lenin nu ştia că crede, Lenin credea că ştie”. Or, în politica democratică nici un cetăţean luat în parte nu are dreptul să creadă că ştie cum e mai bine pentru toţi ceilalţi. El poate doar să spună că opinia sa despre binele comun e aia sau ailaltă. Doar contabilizarea opiniilor egal îndreptăţite şi legal exprimate prin vot poate duce la o opinie majoritară care legitimează, circumstanţial, adică între intervalele electorale, o decizie sau alta, care se aplică la nivel colectiv. Dar despre decizia aia nu putem spune nici că ştim că e bună sau rea, nici că credem că e bună sau rea. E folositoare mai degrabă unora şi mai puţin folositoare altora. Atîta tot. Asta e regula în democraţii. Şi despre regula asta nu se poate spune că e cea mai bună, ci doar cea mai puţin rea. Ea reduce la minim posibilitatea tiraniilor, dar mai ales a războiului civil cald prin reglementarea unui permament, dar paşnic război civil rece, în care există o stare de armistiţiu social, continuă şi strict reglementată, dar şi insule de neutralitate, formate din cetăţeni abstinenţi politic, cărora li se acceptă dreptul de a sta în cetate fără să voteze, cu condiţia să respecte legile şi să-şi plătescă impozitele. Teoretic e simplu, practic e puţin mai complicat, mai ales în democraţiile tinere şi neconsolidate, unde unii forţează adeseori la limită armistiţiul în interesul lor.
20
Conflictul numit “ideologic” are o caracteristică interesantă: nu acceptă neutralităţi. Logica ideologică nu admite că cineva, oricine, ar putea să nu facă parte dintr-o tabără anume. Independenţa e de neconceput pentru liderul ideologic, dar şi pentru adeptul său. Mai mult, e inacceptabilă! Dacă cineva deschide gura şi se încăpăţînează să-şi afirme independenţa sau măcar intenţia de a o dobîndi, dorinţa de a se epura de pasiuni politice şi de a avea doar opţiuni politice, atunci agenţii şi fanaticii se vor repezi asupră-i şi-i vor devoala rapid, printr-un discurs mîrşav şi persuasiv al suspiciunii, adevarăta sa identitate ideologică: ha, ipocritule, de fapt eşti de-al ălorlalţi, lup îmbrăcat în oaie ce eşti, vor striga ei. Demascarea independenţilor şi chiar a deviaţioniştilor e manifestarea pură a spiritului ideologic. Neutralitatea e de neconceput pentru conştiinţa ideologică. Ea nu admite principial nici armistiţiul, nici neutralitatea. Logica din care se hrăneşte e logica războiului. Fără război, fără luptă, fără transformarea tuturor în soldaţi ai unei tabere sau a alteia, ea şi-ar tăia craca de sub picioare. De aceea liderul ideologic inventează şi întreţine conflicte; ştie că fără conflict ar dispărea, s-ar evapora ca un djin ieşind dintr-o sticlă, pierzîndu-se în văzduh. Conflictul alimentează cauza. Epurările succesive (rotaţia cadrelor) din partidele comuniste ajunse la putere aveau acest dublu rol strategic: întărirea cauzei şi consolidarea puterii la vîrful ierarhiei. Concedierile exemplare şi rotirea cadrelor din corporaţii au acelaşi rol. Sînt tehnici de menţinere a consolidare a puterii la vîrf şi de întărire a crezului la bază, şeful cel mare dîndu-le celor mici iluzia că şefii lor de la mijlocul ierarhiei sînt pedepsiţi. Cei mici se simt răzbunaţi şi cred şi mai abitir în şeful cel mare. De aceea la moartea lui Stalin oamenii simpli plîngeau. De aici lait motivul că “Ceauşescu nu ştia ce fac ăştia de pe la judeţ”. Asta ca să înţelegeţi şi de ce în marile companii simplii angajaţi nu-l urăsc pe CEO, ci pe cei din middle management.
21
Marea iluzie a intelectualilor de dreapta, iluzie care i-a făcut să dorescă şi să accepte să devină vectori de imagine în slujba djinului portocaliu de azi, vine din faptul că ura lor faţă de conţinutul ideologiei comuniste i-a făcut incapabili să distingă între forma generică a unei ideologii, structura şi formele ei de manifestare, şi conţinutul ei circumstanţial, care a fost comunismul. Cei ce cred că ideologiile sînt o colecţie de fantome care trebuie omorîte şi condamnate una cîte una, nu înţeleg că, de fapt, atunci cînd vorbim de ideologii vorbim de un singur spirit, care se încarnează în fel şi fel de trupuri politice, înţelegînd aici politica în sens larg, politică de cadre, adică politică a organizaţiilor în genere. Spiritul ideologiei e pur şi cinic, lipsit de orice determinare ideatică concretă, dar apt să ia orice determinare, capabil să iasă într-o clipă din trupul criminalului pentru a intra în cel al urmaşului victimei lui.
22
Orbirea intelectualului public faţă de spiritul ideologic e, cred eu, marea înfrîngere a spiritului lucid în toată perioada modernă şi vine din versatilitatea inimaginabilă, greu şi doar meticulos observabilă a acestui spirit malefic. Iluzia dlui Liiceanu e structural identică cu cea a lui Noica. Tinzi, firesc, omeneşte, natural, să crezi că trupul în care a intrat un sipirit rău al timpului tău e forma “materială” a acelui spirit de care trebuie să te fereşti, pe care trebuie s-o izolezi, s-o condamni, s-o identifici permanent. În realitate, spiritul ideologic “migrează” imediat ce a fost identificat şi izolat şi “se mută”, asemeni unui virus complex şi parşiv în chiar mintea celui ce a vrut să-l distrugă. Dar, cine crede că lumea e făcută din spirite care circulă prin trupuri şi nu din trupuri care iau cu ele prin moarte sufletele dinlăuntrul lor, acela va înţelege mai bine ce vreau spun. Da, trupul ideologic al comunismului a murit, dar spiritul său ideologic continuă să trăiască şi el s-a cuibărit, aparent paradoxal, chiar în trupul anticomunimului. Ştiu, poate părea straniu, dar cred că, într-un plan mai amplu, conştiinţa umană are tendinţa naturală de a fi ideologică tot aşa cum, dacă-mi permiteţi, raţiunea kantiană tinde să-şi iasă din limitele sale iar florile lăsate la lumină să înflorească.
23
Şi mai cred că în orice tip de conflict imaginabil între oameni, cei care se vor încăpăţîna să stea între fronturi nu vor avea viaţă uşoară şi nu vor fi lăudaţi pentru efortul lor de luciditate, pentru apelul la ritualizarea conflictului în termeni bazati pe codul onoarei şi pe argumentul rezonabilităţii acţiunilor, a respectării armistitiilor, a tratatelor privind drepturile prizonierilor. Luptele cavaleresti s-au dus de mult! Azi, aici, vorbim de terorism, de guerilla de marketing politic şi comercial, de dezinformare, vorbim de o tehnologie a razboiului civil al opiniilor. Sintem deja în plina industrializare a ideilor, fie ele politice, literare sau filosofice. Lumea în care am crescut şi m-am maturizat e pe moarte. Urmează epoca maselor manipulate de Internet, a industriei iluziilor, o epocă în care cei mulţi, care încă mai cred în oameni providenţiali sînt victimele cele mai facile ale celor care ştiu că ei nu există, dar care şi-au făcut o meserie din a-i face pe cei care cred că nu trebuie să înceteze să creadă. Vedetele, fie ele politice, culturale, muzicale sau de cinema se fac în laboratoare. E vremea antropologiei industriale, a buticului de creaţie ideologică, a trend-seterului conceput să-ţi fie ghid într-ale modei, a charismei prefabricate. Politica e un uriaş hipermarket în care eşti invitat să-ţi cheltuieşti votul. Măcar cheltuieşte-l pe ce-ţi trebuie cu adevărat!
24
De ce s-a întîmplat această nenorocire a manipulării discursului anticomunist în România după ‘90, cu o recrudescenţă, ultimă sper, după 2004, atunci cînd Traian Băsescu a scos puternic în vînt flamura anticomunistă? Motivul e mai complicat, presupune multe nuanţe şi merită discutat separat. În esenţă, e vorba de faptul că în loc să rămînă în zona discursului istoric propriu-zis şi etic al societăţii civile, discursul anticomunist a fost preluat în sfera celui politic, ambalat electoral şi manipulat ca atare. Ca să aibă motive să facă un produs politic, politicienii trebuie să ştie în primul rînd ce v-ar plăcea să auziţi spunîndu-vă. Ambiguitatea care s-a manifestat constant pînă în anul 2000, între temele anticomuniste ale societăţii civile, plăpînde oricum, şi cele ale discursului politic al partidelor apropiate unor grupări ale societăţii civile, a făcut ca discursul anticomunist să devină tocmai bun de preluat ca temă de campanie şi mesaj electoral de către politicieni precum Constantinescu şi mai apoi Băsescu. Eşecul lui Emil Constantinescu se explică prin această dublă ipostază a conştiinţei sale anticomuniste, care avea simultan elemente de crez, dar şi de ipocrizie politică şi calcul electoral. Constantinescu era în acelaşi timp un anticomunist sincer şi unul extrem de ipocrit. El a fost, păstrînd limitele fireşte, şi analizînd identitatea structurală a unor situaţii politice contrare, inversate aş zice, în condiţia unui Gorbaciov al anticomunismului românesc. Băsescu, în schimb, animal politic de reacţie rapidă, ghepard cu detentă şi sprint, a simţit momentul şi s-a ipostaziat frenetic şi programat în postura unui Elţîn al anticomunismului românesc, reuşind să preia discursul lui Constantinescu, să-l cureţe politiceşte de orice idealism al crezului, să-l epureze dacă vreţi de orice tentaţie şi slăbiciune personală datorată idealului societăţii civile, şi să ducă la perfecţiune manipularea poltică a temei anticomuniste. Băsescu nu e un Putin, aşa cum vor să-l facă să pară adversarii săi, ci un Elţîn al anticomunismlui. Similarităţile cu tandreţea faţă de fiică şi faţă de o anume plăcere a vieţii sînt doar întîmplătoare la cei doi. La fel, Constaninescu a fost un Gorbaciov al lui, iar Iliescu un Gorbaciov postum, ca să zic aşa, al comunismului românesc. Practic, ce e interesant în toată povestea asta e că toate figurile prezidenţiale de după ‘90, au fost clone sau contra-clone ale unor tipologii politice ex-sovietice. Ce urmează? Aş prefera unul care să nu fie un Putin al anticomunismlui.
25
Marea greşeală a intelectualilor publici este de a fi contribuit naiv în punerea la dispoziţia politicului, a lui Constantinescu, dar mai ales a lui Băsescu, a temei anticomuniste. Sînt convins că tentaţia a fost mare şi iluziile greu de stăpînit (pe alocuri au existat şi interese private), dar cred totodată că puterea şi misiunea unor intelectuali publici e să-şi poată reprima tentaţiile de revanşă istorică şi iluzia că politicul va prelua vreodată un discurs etic altfel decît într-o maniera ipocrită, pragmatică şi electorală. Nu daţi pe mîna politicienilor idealurile voastre! Asta ar trebui să fie lozinca intelectualilor publici. Orice ideal etic şi de regenerare morală a unei comunităţi, odată căzut în mîna politicienilor, va fi distrus prin decredibilizare, demonetizare, propagandă şi manipulare. Acesta este motivul cel mai puternic pentru care nu-l voi vota pe Traian Băsescu: mi-a terfelit şi manipulat idealul unei minime purificări etice în postcomunism cu cinismul unui politician de pradă. Şi-a bătut joc politic de clipele în care am crezut într-o minimă lustraţie.
26
Nu mă încălzeşte condamnarea comunismului atîta timp cît cei care au ucis oameni în comunism au pensii grase, vile şi cîini pe care-i plimbă liniştiţi prin tîrg şi a căror hrană costă mai mult decît pensia de urmaş a victimelor stăpînilor lor. Mi se părea mai etic să i se fi tăiat pensia generalui Pleşiţă, decît să vină un fost comunist şi să citească nişte hîrtii de la o tribună. Apropo, nu vreţi să-mi condamnaţi şi mie ideile la modul simbolic, timp în care să-mi dea statul o alocaţie de 3000 de euro lunar? Deşi parcă văd că o să mi le condamnaţi pe gratis, nu ca lui Pleşiţă. Şi apropo, am avut eu o presimţire cum că Pleşiţă chiar a fost distrus etic de suferinţa pe care i-a produs-o condamnarea comunismului de către Băsescu; mult mai distrus decît dacă statul i-ar fi tăiat pensia.:))
27
Dar să revin încă o dată la Marius Oprea. Personal, am făcut eforturi uriaşe de a separa grîul anticomunismului onest de neghina populisto-oportunistă, de a desface binele de rău în tot acest fluid uriaş al zonei portocalii, care a reuşit magistral în ultimii ani, din punct de vedere al manipulării, să monopolizeze, printr-un metadiscurs agresiv, tema anticomunistă. Am luptat, dar am obosit. Nu pot accepta că mi-am aruncat ochii de pomană pe istoria manipulării intelectualilor occidentali de către maşina de propagandă stalinistă, nu pot accepta că m-am gîndit degeaba la destinul şi ideile lui Willy Münzenberg, că am meditat la tehnicile lui Dzerjinsky şi, mai ales, la operaţiunile de propagandă ale lui Gibarti despre “creşterea iepurilor”. Lucrurile astea seamănă teribil. Sigur, mizele şi cadrul democratic dintr-o mică ţară est europeană postcomunistă nu le dau nici amploarea, nici fineţea lucrăturilor lui Gibarti, dar de semănat seamănă mult prea izbitor. Intelectualii antifascişti de stînga au fost manipulaţi în anii 1930 în Europa cam ca şi cei anticomunişti de dreapta în anii 2000 în România. Ce nu înţeleg unii oameni inteligenţi e că cei răi nu sînt proşti deloc, ba chiar sînt mai inteligenţi decît ei. Că sînt mult mai inteligenţi nu contează foarte mult. Ceea ce contează cu adevărat e că sînt cinici, iar arta supremă a cinicului e a te face să crezi că şi el crede acelaşi lucru; simulîndu-ţi limbajul el îţi deturnează ideile. Aş spune, parafrazîndu-l cumva pe Denis de Rougemont: cînd diavolul îţi dă dreptate înseamnă că te înşeli undeva.
27+
Dar se va sfîrşi omenirea şi iluzia că binele vine din inteligenţă şi răul din prostie tot nu se va stinge! Minciuna gnostică, iluzia că facerea de bine vine din cunoaşterea binelui e, poate, drama supremă a umanităţii. O să vă repet totuşi în zadar: binele n-are nici o legătătură cu înţelepciunea şi nici răul cu prostia.
28
Dar, riscînd acum să mă omorîţi cu pietre, vin şi plusez: comunismul ideologic n-are nici o legătură directă cu crima. Şi de pedepsit trebuie pedepsit cel care face crima. Ideile n-au nici o legătură cu faptul că oamenii ucid în numele lor. Dacă ar fi aşa, nu ar exista idee pe lumea asta care să nu fie condamnabilă oficial! Nu poţi condamna cuţitul fiindcă cineva a ucis cu el cum tot aşa nu poţi excomunica din Biserica Catolică pana cu care Luther a scris cele 95 de teze. Cu atît mai mult, nu poţi condamna, nici măcar simbolic, arma crimei, atîta timp cît criminalul umblă pe străzi, în libertate, şi rîde jovial, ba chiar – şi aici cinismul e absolut – se arată a fi de acord cu condamnarea armei cu care el a ucis. Ce par să nu observe oamenii – şi e explicabil şi asta, fără să fie însă justificabil dintr-un punct de vedere etic şi creştin – e că de avantajele crimelor lor beneficiază criminalii înşişi, dar că, în cazul în care sînt prinşi, dau vina pe ideologie şi vor să fie condamnată ea. Iluzia e supremă atunci cînd urmaşii victimelor ajung să-i creadă pe călăi şi să accepte să condamne un simplu cuvînt, “comunism”, pedepsind ritual şi inutil satîrul simbolic, dar lăsîndu-le călăilor beneficiiile materiale ale crimelor lor. Cine crede că unui criminal în serie îi pasă de reputaţia sa se înşeală amarnic. Îi pasă doar să nu fie prins de autorităţi şi recunoscut de următoarele victime. Iar dacă a fost identificat, nimic mai simplu: îşi schimbă identitatea şi înscenează un accident în care incendiază un atotuturism în care a avut grijă să pună cadavrul ultimei victime. Am văzut cu toţii în filmele americane scena asta, dar cînd a fost vorba de ideologia comunistă am vrut să vedem în condamnarea de la Parlament, cu Băsescu citind solemn sentinţa, cu scena balconului cu dl Patapievici indignat şi Vadim urlînd, nu o butaforie de prost gust, ci o revansă istorică în care priveam cadavrul simbolic al comunismului arzînd în maşina incendiată. Vai, cîtă naivitate!
29
Cît despre comunismul ăla de care vorbim cu toţii şi în numele căruia cîteva sute de mii de oameni din lumea asta au ucis milioane de semeni de-ai lor, ei bine ăla nu s-a făcut cu cărţile lui Marx şi Engels, ci cu armele dezvoltate de o Europă modernă, cu tehnicile de tortură puse la punct uneori chiar de cei ucişi, cu tehnicile de manipulare dezvoltate de Dzerjinsky şi Gibari, care sînt indivizi şi nu idei. Oamenii ucid, torturează şi mint, nu ideile în care, dacă veţi avea răgazul să meditaţi o clipă, mai degrabă acţionează decît cred. Ideile sînt ca şi cuţitele de bucătărie: poţi ucide cu ele sau găti o cină superbă pentru cineva drag. Adevăraţii şi marii criminali, adevăratele unelte ale răului, sînt indivizi precum Gibarti, Stalin, Nicolschi, Beria sau Pleşiţă, cel pe care, în timp ce comunismul era condamnat, l-am văzut plimbîndu-şi dogul pe malul Dîmboviţei, destins, cu mîinile la spate, fără aparenţa vreunei suferinţe sau a vreunei mustrări de conştiinţă. Iar uneltele astea n-au mamă, n-au tată, n-au ideologie, nu cred în nimic, nici în soarta proletarului, nici în dialectica hegeliană, nici în raiul pe pămînt. Şi nici în cel din ceruri. Sînt oarbe, crude, suple şi eficiente în a păcăli şi lega conştiinţele luminate şi cinstite, prin legăturile fine ale vanităţii, mai abitir decît poate spinteca o sabie de samurai. Tehnicile folosite de Stalin pentru a-şi asigura puterea absolută în PCUS n-au nici o legătură cu marxismul; ele sînt legile de fier ale oricărei oligarhii, duse la perfecţiune, şlefuite astfel încît să ucidă fără milă în interesul strict al celui ce le mînuieşte din vîrful piramidei ierarhice, şi care le mînuieşte cu acelaşi cinism cu care mînuieşte şi ideile “în numele” cărora ucide. Fiindcă, aşa cum a înţeles Michels, în oligarhiile odată solidificate piramidal, ideologia devine un simplu pretext, o simplă prelată trasă peste secretele puterii, un limbaj de lemn sau de metal, cinic, artificial şi profund ipocrit al dominaţiei. Tehnicile acelea sînt folosite şi azi eficient, despuiate parşiv de mantia ideilor comuniste, sub care se vede trupul bine antrenat al cinismului, şi folosite îndulcit, la scară mică, democratică, în jocuri intestine de partid, oriunde în lumea democratică, în ierarhia superioară a marilor corporaţii, la vîrful oricărei forme de manifestare a puterii. Ţinute acolo, nu mă deranjează. Mă simt cît de cît în siguranţă. Însă ce e trist e că în România, ele au fost scoase un timp în afara partidului sau a corporaţiei, lăsate să meargă pe stradă, să stea de vorbă cu oamenii, să bată la uşile înţelepţilor zilei, să ucidă oameni pe vremea lui Iliescu şi idealuri pe cea a lui Băsescu. Iar intelectualii publici s-au dovedit slabi şi neputincioşi, ca noi toţi. Neputincioşi în faţa iluziei, a vanităţilor, a resentimentelor, a nevoii de revanşă.
30 – Post Scriptum
Aşa se face că cineva a pus într-un blender uriaş caractere adevărate şi interese meschine, onestităţi şi complicităţi voalate, entuziasm naiv şi puroi uman, oameni respectabili şi lichele; apoi, acel om a apăsat pe buton şi i-a transformat într-o pastă omogenă, indiscernabilă, un compost bine tasat, vîscos ca o băutură energizantă de mere paradisiace. Ce a fost acel om? Un comunist fireşte, dar unul convertit, care pe un fals drum al Damascului a înţeles că e profitabil să-şi scoată de pe ochi solzii comunismului. Fusese vreodată comunist? Nici vorbă. Nu fusese niciodată nimic şi tocmai de aceea era pregătit să poată fi orice. Aşa sînt toţi oamenii puternici ai lumii. Azi sînt atît de convinşi de un lucru tocmai fiindcă mîine pot fi la fel de bine convinşi şi de contrariul lui.
Vă daţi seama în ce situaţie aberanţă ne aflăm? Marius Oprea e ţinta anticomuniştilor. Da, Marius Oprea e urît de anticomunişti. Cel care s-a bătut să scoată din ascundere fiinţa comunismului a devenit, iată, nefiinţa lui. De ce? Fiindcă a trecut de partea duşmanilor politici actuali ai anticomuniştilor? OK, să zicem că aşa e, dar să ne întrebăm cine sînt aceştia. Nu cumva foştii fraţi anticomunişti de ieri, dar care azi s-au transformat/au fost transformaţi în duşmani politici? Ieri erau cu noi, azi sînt contra noastră, deci li se anulează certificatul de buni anticomunişti şi primesc, odată cu noua lor calitate de duşmani politici de circumstanţă şi toate stigmatele pe care anticomuniştii le administrează contra comuniştilor. Ooo, foarte bine o să spuneţi! Meritau asta, fiindcă s-au aliat cu comuniştii şi n-au mai fost anticomunişti pur sînge, aşa cum erau cînd erau aliaţi cu anticomuniştii autentici! Merită să păţească ce păţesc fiindcă au trădat cauza anticomunismului. OK, zic eu, dar şi voi, anticomuniştii, aţi trădat cauza anticomunismului, cînd v-aţi aliat cu comuniştii, anul trecut. Voi n-aţi mai trădat cauza atunci? Nu, zic ei, fiindcă noi ne-am aliat cu comuniştii spre binele ţării. Aaaa, zic eu, înţeleg! Deci voi, anticomuniştii adevăraaaaţi îi pedepsiţi pe anticomuniştii faaalşi, arătînd că sînt de fapt comunişti, adică anticomunişti mascaţi, lupi travestiţi în oi, fiindcă s-au aliat cu comuniştii adevăraţi, dar spre răul ţării, nu ca voi, spre binele ei. Ai înţeles bine, zic anticomuniştii adevăraţi. Da, zic eu, dragi anticomunişti adevăraţi, să-i notăm cu AA, că ne e şi nouă mai uşor, dar dacă mîine o să vă aliaţi din nou cu aceşti anticomunişti falşi (AF) în detrimentul adevăraţilor comunişti (AC), cu care voi v-aţi aliat ieri spre binele ţării, ce-o să se întîmple?
31 Post post scriptum
Să notăm relaţia 1, în care anticomuniştii adevăraţi se aliază cu adevăraţii comunişti spre binele ţării, cu AA+AC=BŢ ca s-o deosebim de relaţia 2, în care anticomuniştii falşi se aliază cu comuniştii adevăraţi, dar spre răul ţării: AF+AC=RŢ, unde BŢ şi RŢ reprezintă binele, respectiv răul ţării. Păi, simplu, zic anticomuniştii adevăraţi (AA): dacă va fi aşa cum sugerezi, şi de ce n-ar fi? – doar sîntem oameni politici nu sfinţi, asta înseamnă că: noi rămînem AA – adică anticomunişti adevăraţi, iar AF devin şi ei AA, ca şi noi, în timp ce AC rămîn tot AC. Ecuaţia AA+AC=BŢ o ştergem din memorie, ecuaţia AF+AC=RŢ o păstrăm pentru şantaj şi demonstrăm că e adevărată ecuaţia AA+AA(foşti FA)=BŢ. Aha, zic, pînă aici am înţeles, ce nu înţeleg e de ce nu există nicăieri, ca termen măcar, CF, adică comuniştii falşi. Avem anticomunişti adevăraţi, (adică voi, PDL-ul), avem anticomunişti falşi/apostaţi (PNL) şi avem adevăraţii comunişti (PSD-ul). Şi mai avem, fireşte, binele şi răul ţării, care se decide în funcţie de cei cu care vă aliaţi voi la un moment dat. Bun, pînă aici am înţeles! Ce nu înţeleg, şi spun asta, aşa, de amorul conversaţiei, e unde sînt falşii comunişti? Din ăştia de ce nu avem în schemă? Ee, acum să vă văd!

sfirsit

VoxPublica
VoxPublica
Lasă un răspuns

Your email address will not be published.