Barcelona

octombrie 27, 2009 0

În weekendul care a trecut am fost iar la Barcelona. Şi iar am fost cucerit de splendoarea oraşului. De formele, de culorile, de proporţiile, de curajul şi de imaginaţia care fac din Barcelona, pentru mine, un oraş mai viu ca oricare altul. De data asta două au fost întâlnirile care m-au umplut de admiraţie.
Prima, cu fântânile de la Montjuic. Un spectacol incredibil de apă care dansează, îmbrăcată în toate culorile, pe un fond muzical de excepţie. Un exemplu de happening urbanistic care adună în jur, în fiecare seară, mii de privitori.
M-am aşezat pe ultimele trepte care coboară dinspre Palau Nacional cu o curiozitate temperată, ca pentru nişte fântâni sincronizate cu muzică. Am stat acolo trei sferturi de oră, timp în care mi s-a tăiat răsuflarea de mai multe ori, am exclamat de bucurie din minut în minut iar la sfârşit am plecat plutind, întocmai ca stropii de apă împinşi înspre cer de vocile duetului Freddy Mecury – Montserrat Caballe. Memorabil!
Montjuic fountains
Bineînţeles că n-am putut să nu mă gândesc la mizeriile de fântâni care consfiinţesc încă victoria socialismului asupra bunului gust în plin centrul Bucureştiului. Dar am alungat repede gândul, ca să nu-mi stric bucuria.
A doua întâlnire a fost şi mai aproape de sufletul meu. Am vizitat Palau Musica Catalana. Cea mai frumoasă sală de concerte pe care am văzut-o vreodată. Construită între 1905 şi 1908, ca o iniţiativă privată non-profit şi sprijinită de toată suflarea catalană a momentului, clădirea e de o frumuseţe care te răvăşeşte. Găzduieşte peste 320 de concerte pe an, de toate felurile şi genurile. Un exemplu cu totul remarcabil al puterii de civilizare a culturii de bună calitate.
PalaudeLaMusicaCatalana
Arhitectul care i-a dat viaţă a fost Lluis Domenech i Montaner, un geniu polivalent excepţional. El a desenat majoritatea decoraţiilor, coordonand toţi artiştii implicaţi (pictori, sculptori, ceramişti etc.). M-am bucurat de geniul lui Muntaner de două ori, pentru că şi hotelul la care am stat era tot opera lui.
Tot în aceasta scurtă excursie am mai citit şi o carte care mi-a plăcut foarte mult – Slam, a lui Nick Hornby, publicată la Humanitas. Deşi tema e destul de serioasă, e scrisă cu mult umor, din prisma unui adolescent englez aşa că am citit-o cu un ochi al meu şi unul al băieţilor mei, cărora sper să le placă la fel de mult. Ieri a început-o cel mare şi merge bine. Mi-a zis aseară, dupa primele 40 de pagini, că e cea mai tare carte, ever! 🙂

Avatar
VoxPublica
VoxPublica
Lasă un răspuns

Your email address will not be published.