Capetele recesiunii noastre


    Banii de la FMI vor veni cel mai probabil după Anul Nou, așa că, pentru a acoperi gaura, statul va trebui să se împrumute de la bănci. Cu bani care ar putea fi folosiți pentru creditarea economiei, la prețuri rezonabile.


    O să îmi spuneți că nu există „cerere solvabilă“ în acest moment – respectiv clienți care să facă dovada că pot rambursa un împrumut la actualele rate de dobândă. Da, aveți dreptate, dar dacă statul nu ar ține sus ratele de dobândă, nu cumva ar exista potențialul reducerii prețului împrumuturilor și, prin urmare, mai multe șanse pentru companii să producă ceva profit investind pe datorie? Adevărul este că suntem între piatră și perete. Piatra este legată de costul finanțării, peretele este statul. Companiile sunt lovite de piatră și strivite de perete.
    Definit simplist ca bunurile și serviciile produse într‑o țară, PIB‑ul va fi, anul acesta, conform estimărilor, de 497,3 mld. lei. Ponderea deficitului (diferența dintre cheltuieli și venituri) în PIB este estimată la 8,1% (fără reducerile de cheltuieli care ar urma să fie făcute în noiembrie și decembrie). Nominal 40,28 mld. lei, bani pe care statul ar urma să‑i împrumute, pentru a finanța deficitul.
    Cât costă finanțarea celor 40,28 mld. lei? ­Presupunem o rată a dobânzii de 10%. Asta înseamnă, grosier, că am avea cheltuieli cu dobânzile pentru acoperirea acestui gol, într‑un an, de 4,02 mld. lei. În fapt, suma este mai mare: în primele nouă luni ale anului, cheltuielile cu dobânzile au însumat 4,2 mld. lei și vor depăși probabil 5,5 mld. la sfârșitul anului. Să presupunem că acele 4 mld. lei corespund dobânzii anuale de 10% – înseamnă că fiecare punct procentual de dobândă reprezintă 400 mil. lei. Să presupunem acum că băncile atrag această finanțare prin depozite la termen, la vedere, sau de la BNR, la o dobândă medie cu două puncte procentuale sub ceea ce reușesc să fructifice. Adică 8% pe an. Asta înseamnă pentru băncile comerciale un profit minim de două puncte procentuale. Sau, potrivit calculului de mai sus, de 800 mil. lei într‑un an. Presupunem un curs mediu de 4,3 lei pentru un euro și ajungem la 186 mil. euro.
    E un calcul simplist. Dar chiar și așa, cele 186 mil. euro reprezintă mai mult decât estimarea UniCredit pentru întregul sistem bancar românesc, de 135 mil. euro la finalul lui 2009. Înseamnă că, pe sold, sectorul bancar ar fi fost pe minus în 2009, fără plasamentele făcute la stat (calculul e mai complicat – în fapt, profitul e mai mare, dar el e diminuat de provizioane). Presupunând că statul român nu ar fi avut nevoie de împrumut, băncile ar fi fost forțate să facă ceva cu banii, să îi plaseze. Doar că plasamentul la alt debitor decât statul presupune risc mai mare. Mi‑e greu să cred că băncile ar fi pompat 40 mld. către sectorul privat, dar tot ar fi fost mai mult decât în condițiile actuale: la sfârșitul lui septembrie, creditul neguvernamental însuma 198,91 mld. lei, o creștere de numai 2,4% față de septembrie 2008. În fapt, având în vedere deprecierea leului (la sold intră contravaloarea în lei a creditului în valută), soldul ar fi mai mic decât în 2008. Adică, băncile mai degrabă au retras bani din economie decât au plasat.
    Acum sunt două scenarii. Unu: dacă statul nu ar fi avut o nevoie enormă de finanțare (deficit mic sau chiar excedent), băncile ar fi coborât dobânzile, pentru lei. Și ar fi creditat sectorul privat. Care, la dobânzi comparabile cu cele din Polonia sau Cehia, ar fi sporit competitivitatea. Ar fi scăzut și ratele de dobândă la depozitele în lei. Dacă situația macro ar fi fost stabilă, scăderea bonificării leilor economisiți nu ar fi împins către valută populația și firmele. Adică leul nu s‑ar fi depreciat. Portofoliile băncilor nu s‑ar fi deteriorat suplimentar. Este scenariul ideal, care nu s‑a întâmplat.
    Doi: statul a avut nevoie de finanțare enormă. Plus de vulnerabilitate. Depreciere de leu și ajustare externă. Statul s‑a repezit către finanțarea internă și a împins economia privată afară din bazinul cu bani, prin scumpirea lui. Deprecierea leului a înrăutățit portofoliile de credite în valută. Dobânda‑cheie pentru leu a rămas ridicată, de teama unui nou val de depreciere. Prin urmare, dobânzile pentru lei au rămas chiar și mai mari. Creditele în lei? Abia dacă te poți atinge. Depozitele în lei? Par remunerante, cine naiba să mai consume? Creditul nu merge, nici consumul nu merge. Este o rețetă sigură pentru persistența recesiunii. Pe care o aplicăm cu spor. Și o vom mai aplica, foarte probabil, și în 2010. Recesiunea – sau, în cel mai bun caz, creșterea economică zero – ne așteaptă și anul viitor. Șomajul? În sus. Nu vă uitați cu neîncredere la pragul de 10%: deja suntem la 7,1%, aproape dublu față de anul trecut. Pentru forța de muncă răul este în față, nu în spate. Avem o recesiune cu minimum două capete: 2009 și 2010. Categoric, nu e nici un „V“ aici.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here