Căţelul şi Obama. Un filmuleţ şi o explicaţie de căţelofil
Îmi trimite aseară I.T.Morar pe mail un filmuleţ „cu un căţel”, zice. M-am gîndit că unde mă ştie cu doi căţei în casă, mai încăpea unul şi pe mail. Deschid mailul, mă uit la filmuleţ şi să leşin de rîs. Era vreo 11 noaptea. Cum n-am obiceiul să rîd de unul singur, mă trezesc în cameră cu doamna mea şi cu unul dintre băieţi: „S-a întîmplat ceva?”. Le pun şi lor filmuleţul. Îi ia şi pe ei rîsul. (Filmuleţul e pe blogul lui I.T.Morar.) Personajele: un căţel şi mîna unei – după voce – doamne din Statele Unite. Mîna îi întinde căţelului un fel de pufuleţ – ăsta e de la mama! – căţelul îl înghite. Mîna îi întinde alt pufuleţ – ăsta e de la tata! – căţelul îl înghite. Mai vine un pufuleţ – ăsta e de la dl Barack Obama! – căţelul întoarce capul: nu vrea. Chestia asta se repetă de trei ori, iar căţelul refuză tot mai indispus pufuleţul de la Barack Obama.
Cum s-a întîmplat asta? Ca deţinător a doi cîini de dimensiuni apropiate celui din filmuleţ, cred că din două una: ori că pufuleţul pentru Obama a fost tincturat cu ceva care nu-i plăcea căţelului, încît întorcea tot mai dezgustat capul, ori că, cine ştie, căţelul nu l-o fi plăcînd pe Obama.
(Această postare n-are nici o legătură cu cea anterioară.)
