Colivia de sticlă
Am deschis blogul în urmă cu trei ani, încercând un exerciţiu de
condei. Am vorbit despre o temere majoră a oamenilor care se uită la
televizor, o teorie şi o practică invocate până în zilele noastre:
manipulare, conspiraţie şi cenzură. Toate cred că s-au adeverit, dar
dacă locuri ca acestea au demonstrat măcar câtorva oameni contrariul,
atunci suntem mai câştigaţi.
Am avut privilegiul unui spaţiu de libertate în care mi-am croit
gândurile fără constrângeri. Am râs, m-am amuzat, m-am înfuriat, am
căpătat speranţă, am trăit iar dezamăgiri şi iar am râs. Pe toate
le-am făcut în joacă şi convinsă fiind că oamenii care se iau prea
în serios sunt mai puţini creativi şi mai sărăci pe dinăuntru.
Într-o zi, un om m-a oprit şi m-a întrebat de ce scriu. Ca să pot
arăta că nu trăim într-o colivie de sticlă, i-am zis…
Altfel spus, scriu pentru că întâlnesc oameni care mă inspiră.
Întâlnirea cu ei e o bucurie care se întregeşte când o
împărtăşesc. Oamenii aceştia nu prea fac audienţă. Îi întâlnesc
în călătorii, în cărţi, în sălile de spectacol, la radio, iar,
dacă am noroc, mă văd cu ei şi la televizor. După reperele mele, sunt
oameni care mişcă lumea şi mă ajută şi pe mine să cresc. Scriu
despre ei şi locurile în care îi aflu într-un gest simbolic de
mulţumire pentru că m-am nimerit în lumea lor. Unde vă invit cu drag
şi necenzurat.
