Complexul Bubico (Money Express)


    Va plictisesc cu un text din Money Express, despre un anumit complex…
    Se da o bucata clasica semnata de Caragiale, ‘Bubico’. Un text care spune foarte multe despre razboiul mut, cu explozii intermitente, dintre iubitorii de animale si indiferentii agresivi.
    Da, avem un complex Bubico pe care voi incerca sa-l descriu foarte scurt. Un domn intra intr-un compartiment de tren ocupat de o duduie locvace, posesoarea unui caine mic si enervant. Domnul, un gentleman bucurestean – dupa tiparul de acum o suta de ani, cu ceva amestec de mahala si pretentii mic-pariziene –, remarca indata ce isi ocupa locul: „Norocul meu, gandesc eu, sa traiesc bine!… Lua-te-ar dracu’ de javra!“. Doamna, si ea un fel de Chirita (din sud, de data asta), il copleseste pe domn cu povesti despre catelusul mult iubit. Domnul se arata exasperat, dar doar in gand. In rest, mentine aparentele si participa politicos la conversatie. Numai ca la un moment dat cedeaza, ia cainele in brate, se preface ca-i arata peisajul si-l arunca pe geam. Schita se termina brusc si ironic cu personajul nostru disparand ca intr-un roman negru: „Ea lesina iar… Eu trec ca un demon prin multime si dispar in noaptea neagra…“. Textul e amuzant prin absurd si prin faptul ca si cel care relateaza este ironizat (e adevarat, mult mai subtil decat este ironizata doamna posesoare de caine). Dar acel text clasic, pe care multi l-am studiat in ciclul primar, ascunde nenumarate indicii ale unor conflicte vechi de cand lumea in provincialul pamant romanesc.


    Doamna si catelul sunt fotografia unei anumite clase de targoveti evoluati care incercau cu incapatanare sa iasa din marasmul levantin si sa-si creeze macar un efect occidental in viata de zi cu zi. Intr-o tara cu o populatie rurala covarsitoare, era probabil ciudata o aparitie precum o duduie cu un caine de casa. Populatia rurala este indiferent-agresiva fata de orice inseamna animal „inutilizabil“. O fi codrul frate cu romanul, dar si asta este o chestiune strict interesata, nu are nimic de-a face cu dragostea de mediu. Cand a disparut amenintarea barbarilor sau a paganilor, romanul rural a taiat copaci in nestire, si nu din vreo furie a industrializarii, ci doar ca sa vanda scandura.
    Rezolvarea oferita de Caragiale situatiei este mai mult decat cruda, este, de fapt, plina de ura conservatoare pentru formele fara fond, obsesia sfarsitului de secol XIX. Ura pentru snobism, pentru oamenii care incercau sa evadeze in alte realitati (asa cum probabil era si doamna din tren) este prezenta intr-un text clasic romanesc intr-un mod care devine si el penibil-amuzant, dupa mai multe lecturi. Amuzant mai ales pentru ca marele Caragiale e privit ca maximum de luciditate romaneasca, asta in conditiile in care, de multe ori, nu facea altceva decat sa-si verse nadufurile aproape demagogice, cu origini junimiste peste tot ce contravenea bunului-simt de targovet mistocar si atotstiutor. Avea sa vina peste cateva zeci de ani Eugen Lovinescu sa explice, spre oroarea altor traditionalisti oripilati, ca formele creeaza fondul, ca nu e musai ca o societate sa se intemeieze pe radacini autohtone. Ne intoarcem la „Bubico“ al nostru si constatam dintr-o data ca simpaticul domn din Bucuresti are totusi o componenta mai mult decat primitiva, pe care o gasim in multi dintre contemporani. Numai ca trebuie citit in cheia cruzimii si a indiferentei: omul lui Caragiale arunca acel caine din tren si din ura pentru doamna snoaba, dar si din ura pentru tot ce insemna animal de companie, pentru gratuitatea prieteniei stranse dintre un om si un animal. Asta-l scotea din minti pe „miticul“ lui Caragiale: ca acea doamna era prietena la catarama cu un catel; sunt multe alte schite in care doamnele vorbesc intre ele exact cum vorbea acea cuconita cu Bubico.
    Sunt multi oameni care nu stiu cum e, nu s-au aflat in preajma unui animal „de companie“: sau provin din mediul rural si nu au de unde sa aiba aceasta cultura; sau nu stiu pur si simplu cum sa comunici, atat cat e posibil, cu un animal. Oamenii sunt mult mai revoltati cand sunt muscati de caini vagabonzi decat atunci cand sunt agresati de autoritati sau de huligani pe strada. Daca s-ar face un referendum, un procent covarsitor ar vota pentru omorarea cainilor. Iar asta nu neaparat din ura sau din lipsa de compasiune, ci din indiferenta agresiva, cum cred ca ar trebui numita starea cu pricina. Toti vor sa scape repede de o problema, desi nu le place rezolvarea. Vor sa arunce cainele pe geam pentru ca ar avea o satisfactie marunta, dar certa, doar pentru ca au impresia ca trebuie sa inchizi ochii ca sa iesi la liman dintr-o situatie complicata. Ca sa nu mai vorbim ca, intuiesc din simpla observatie „pe teren“, exista o ura mocnita intre iubitorii de animale si cei care sunt indiferenti fata de orice inseamna animal de companie. Cele doua tabere se dispretuiesc mai mult sau mai putin discret, e un conflict care se intinde de la scara de bloc la sefi de stat si care nu se poate rezolva cu propaganda gen Animal Planet. Trebuie ceva mai mult, nu stiu exact ce, dar cred ca o solutie ar fi sa ne constientizam radacinile adanci ale razboiului care era in toi si acum un veac, intr-un tren, cand un domn arunca un caine pe fereastra…

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here