…corb la corb isi scoate ochii (sic)


    …si pe urma se minuneaza de ce se ciocnesc cu totii, ca bezmeticii, de pereti, de ce Gigi Becali sau/si Vadim urca in sondaje fara sa candideze, de ce lumea nu se mai prezinta la vot, s.a.m.d.
    Cazul Udrea vs. comisia parlamentara de ancheta e emblematic: oamenii astia si-au pierdut cu totii instinctul de supravietuire. Accept ca nu te intereseaza binele public, accept ca esti egoist si-ti folosesti functia publica pentru a-ti rezolva interesele personale sau de gasca – da’ sa mai fii si prost? Sa-ti tai singur craca de sub picioare?
    Hume zicea ca omul dominat de interesul personal trebuie sa inteleaga (daca nu e prost, sau daca nu i-a luat Dumnezeu mintile) ca e in interesul sau sa se mai sacrifice pentru interesul comun. Sa fie moral, adicatelea. Daca esti egoist si destept, esti moral – renteaza pe termen lung. [Stiu, am mai spus-o, da’ o repet, in speranta ca poate-poate…]
    E chiar atat de greu de inteles? Cum sa mai reziste ideea de dreptate, justitie si alte asemenea principii normative dupa care si sa nu vrem trebuie sa ne ghidam (pentru ca nu exista drum fara un orizont) cata vreme acuzatorii si acuzatii sunt la fel de manjiti? Cine sa judece pe cine si in baza caror criterii? Cum sa mai „fentezi” legea, cand nu mai exista lege? Ce mai ramane de fentat cand nici un reper nu mai exista, nici un jalon nu mai sta in picioare pentru a-l ocoli? Cum sa mai fii „smecher” cand toti sunt smecheri? In raport cu ce? Cum sa mai joci Udrea intr-o lume de Nastasi, sau viceversa? Daca toti sunt Orban, cine mai este Orban?
    Oamenii astia mai au de evoluat pana ajung la nivelul lupilor sau corbilor. Lupii se organizeaza in haite, coopereaza pentru a dobori un cerb, corbii nu-si scot (ne-nvata intelepciunea populara) ochii unul altuia.
    Oamenii astia – ca altfel nu stiu cum sa le mai spun – sunt exemplare tipice din Povestea Prostiei: se rostogolesc de bunavoie in prapastie, unul la gatul celuilalt, mirandu-se de ce nu-i mai crede nimeni cand tipa ca zboara.
    Asta, insa, n-ar fi mare lucru. Mai grav e ca ne tarasc si pe noi dupa ei. Iar noi, cu ochii pe inclestarea lor, nici nu ne mai dam seama ca suntem, la randul nostru, in cadere libera.
    Ceva, undeva, cumva, trebuie sa crape. Asa nu se mai poate.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here