…cum v-ati simti dac-ati putea pasi unde n-a mai pasit nimeni, niciodata

 
…se dedica acest post tututor celor care au mers vreodata pe vreo bucata de zapada neinceputa si s-au bucurat aidoma unor copii. Nu e vorba aici de „stricat” sau de „pangarit” – e vorba, pur si simplu, despre placerea de a incepe ceva: va place coltul unei paini inca fierbinte? Daca da, atunci intelgeti ce vreau sa spun. Sa ajungi, in secolul XXI, acolo unde „no man has ever been before”! Nimeni, nici macar bastinasii!
Sa incepem, insa, cu inceputul. In dimineata aceea m-am trezit primul, zgribulit, in hamac. Am dat plasa impotriva tantarilor la o parte si m-am uitat la ceas: era sase fara cateva minute. Lumina era pacloasa, strecurata printre niste nori mohorati. In tabara era liniste.

Doar focul mocnea, aproape stins. „Aproape” e aici cuvantul cheie.  De stins, nu s-a stins nu s-a stins niciodata cat am ramas cu tabara pe Raul Termitelor. De felul meu, sunt puturos cand vine vorba de trezire. De data aceasta, insa, vroiam sa le demonstrez tuturor ca pestele prins ieri nu fusese doar o intamplare, un accident fericit. Ca se puteau baza pe mine pentru pestele necesar traiului de zi cu zi. Aveam si planul gata facut. In timp ce ma usuram cu ochii pe rau am pus la punct si detaliile.

Din moment ce ieri avusesem mai multe „trasaturi”, toate soldate cu firul taiat, era clar ca nylon-ul normal nu era bun pentru piranhas. Asa ca am legat un cablu de otel cu capul in jos si-am agatat acul direct de carabina (vezi foto).  Arata ciudat, dar aici nu mai era vorba de estetica. Era vorba de prins peste. Era vorba de foame.
Pana mi-am pregatit undita folosind noua metoda s-a trezit si Aukcoo. A venit pana langa mine in canoea trasa la mal si-a tras un vant zgomotos pe post de „buna-dimineata”: „Working on these piranhas?” „Yep”. „Good.” Si-a aprins o tigara si-a suflat fumul de jur imprejur.  Privirea i-a cazut pe acoperisul de frunze sub care dormeau Paco, Freddy si Betto. Pe urma, pe ceas. Era cam sase si douazeci – formal un sfert de ora dupa ce se facea lumina in jungla. „Lazy indians!” – a mormait. N-o zicea cu rautate, nici cu dispret. O zicea cu paternalism – cum as fi zis-o eu daca m-as fi uitat la baietii mei dormind duminica cu indarjirea copilului care n-are chef sa mearga la biserica.

Desigur, paternalismul nu e PC, iar Aukcoo e cu atat mai putin. Dar de pe Comejene, din adancul junglei, lucrurile se vad altfel. Nici macar Betty nu se gandeste la PC cand e lasat singur in tabara, sa tina focul aprins, sa curete pestele sau vanatul, sa fiarba orezul. „Asa merg lucrurile”, zicea Kurt Vonnegut – si el accepta verdictul fara sa-l citeasca pe Kurt. Prioritatile, aici, sunt altele. Relatiile  nu se pun in  termeni de PC, ci de multumire pura si simpla. Din asta, din cate-mi puteam da seama, aveam destula. O multumire schioapa, desigur. Raiul pe pamant nu exista. Nici macar in jungla Amazonului. „De-acum incolo”, imi zice Aukcoo, „cine se trezeste la sase da desteptarea pentru toata lumea!”, imi zice. As vrea sa intreb „de ce?” dar ma abtin. Oricum, n-as avea cu cine: Aukcoo a iesit din barca si umbla, urland, de-a lungul si de-a curmezisul taberei, incercand sa puna toata lumea la munca; „Common, people! We have a life to live, not to sleep!” No kiddin’.

Florin vine langa canoe taman la timp pentru a ma vedea scotand afara primul piranhas. Daca nu esti pescar serios si n-ai prins un peste suparat de peste un kilogram dupa ce ti-ai muscat unghiile o zi intreaga e greu sa intelegi:  prima arcuire a unditei, apoi a doua sia treia. La a patra e clar ca nu mai vorbim de boroghine – undita e deja un arc si incepe sa sara prin canoe. Mi-e frica sa-l trag afara prea repede, sa nu rup firul.  Aici nu mai e vorba de pescuit sportiv- e vorba de mancare.

Paco sare in barca si imi intinde un harpon. Pestele e deja la buza canoei. Degeaba. Infing de cateva ori harponul in apa dar nu reusesc sa fac decat valuri. Paco rade. Imi ia harponul din mana si il infinge din prima.

E, insa, suficient de amabil, pentru a ma lasa pe mine sa ies din canoe cu un piranhas la capatul tridentului. Facem poze si, cu aceasta ocazie, vedem cat de aproape era pana si pestele asta sa scape. Falcile au deformat carabiniera. Inca doua zvacnituri mai zdravene si-ar fi scapat. Indoise otelul. N-a fost sa fie.

E un „piranhas de piranhas”, cam ca si „baietii de baieti”: indienii sunt in extaz. Asa ceva, fara un cablu de otel, prinzi doar din pura intamplare. Era primul piranhas alb (nu merg in banc spre deosebire de aia mici, multi si rai) – dar nu si ultimul. In aceeasi dimineata aveam sa mai prind inca vreo doi, mai mari. Trai, nineaca!

Pe urma, pe la noua dimineata, incepe sa ploua. Si ploua. Si ploua. Toarna. Ce poti face in jungla cand nu poti face nimic? te adapostesti sub frunzele de palimier si stai si-astepti. Aveam o singura carte la mine. Citesc din ea cat pot, cum pot. Un hamac in mijlocul junglei nu e tocmai ceea ce s-ar putea numi „atmosfera de biblioteca”. (A fost, cred, prima si ultima dara cand am citit in jungla.) Vorbesc cu Florin – recuperam anii petrecuti departe unul de altul („Iti dai seama” – ma-ntreaba la un moment dat – „ca noi n-am mai stat impreuna atata amar de timp din liceu?” Acum imi dau.)
Cu Florin am impartasit primele obsesii cu chimia (alchimia in cazul meu, chimia in cazul lui); cu el am facut primul praf de pusca (si pe-al doilea, al treilea si-al patrulea, pana am fost reclamati la Militie) si-am aruncat in aer primele (si ultimele) mojare. Cu el am facut – cred – acid fluoric, care ne-a gaurit eprubeta. Cu el ne-am gandit cum sa facem sa scapam de cianura de potasiu (da, da, ati citi bine!!!) pe care o primisem de la un farmacist pensionar si de care nu mai stiam cum sa ne scapam. Cu el m-am catarat pe bloc si-am studiat harta cerului pana cand un alt prieten a venit si ne-a convins ca mai interesanta e femeia care sa dezbraca in blocul de vis-a-vis, la etajul doi, s.a.m.d.

Aveam destule amintiri de depanat, destule altele de „update”. Ploaia, insa, era mai incapatanata decat amintirile noastre. Tabara era doar o mana de bete infipte in noroi – si-atunci am inteles de ce nici o tabara nu se face altfel decat ridicata pe platforme la cel putin o jumatate de metru de pamant. Stateam fiecare sub acoperisul lui din frunze de pamier si, la rastimpuri, mai strigam unii la altii. „Cat mai tine ploaia?” – l-am intrebat Aukcoo. „Ti-am mai zis”, mi-a bombanit, asta nu stie nimeni. „Inca zece minute sau inca doua zile”.

In disperare de cauza, imi vine o idee. I-o spun lui Florin. Marseaza. Zis si facut. Aukcoo a tacut, sub acoperisul lui – doarme sau scrie sau ce face el – nu ne intereseaza. Ne ducem sub acoperisul indienilor si incep sa-mi pun la lucru toate ramasitele de spaniola. Ma mai ajuta si mainile.
Ideea mea e simpla: daca am ajuns pana unde n-a mai ajuns omul alb, ce-ar fi sa ajungem pana unde n-au mai ajuns nici macar indienii? Oricum la altceva nu ne pricepem. Daca am vedea o floare, peste sau paianjen nemaivazut, n-am sti ca-i nemaivazut. Imi imaginez ca, daca aici e tabara lui Freddy pe Ampyiacu, Raul Otravit, indienii n-au mers (mult) mai sus pe rau. Mai pe romaneste, mai prin semne, il intreb daca stie ce se intampla mai sus pe rau.
Stie. Stie tot cursul raului si toti afluentii.  N-a fost el – dar au fost altii. Il rog sa-mi deseneze harta raiului, cu afluenti cu tot cu triburile. O face cu o precizie inspaimantatoare. Ceea ce pentru un alb ar fi doar o linie tremurata, pentru Freddy e diferenta dintre viata si moarte. Paco il mai intreba la rastimpuri despre o tremuratura „la dreapta” -„nu cumva e la stanga?” Freddy inchide ochii, rememoreaza jungla, dupa care declara „da” sau „nu”.
(NOTA: Daca gasesc fotografia cu pricina printre pozele lui Florin, o postez. Daca nu, imi ramane orginalul. Oricum ar fi, supriza cea mai mare avea sa fie acasa cand, verificand toate hartile valabile, afluentii Ampyacului nu apar nicaieri – nici macar pe Google Earth – cu atat mai putin numele lor sau triburile care-i locuiesc bazinul inferior.)

Luam afluentii la rand – „e vreunul care-a ramas ne-explorat de catre indieni pana la capat?” Da, pana cum trei ani. De cand a inceput expoatarea forestiera a raului au aparut si motoarele. De cand au aparut motoarele, oamenii au mers pana unde-i duceau …vaslele.
Dezamagire mai mare nici ca se putea. Stam si ne gandim. Ploua si ne gandim. Focul sfaraie. Noi tacem, Indienii tac. Aukcoo doarme – cred.
Ploua. Ploua si mie-mi vine ideea. „Freddy”, zic in anglo-spaniola-romana, „da’ pe Comejene n-ai fost la vanatoare peste tot, nu-i asa?” Mi-e sufletul la gura pana cand realizez ca Freddy nu intelege pseudo-dialectul. „Da”, raspunde el la ceea ce crede ca l-am intrebat, aratandu-mi cararile pe care merge la vanatoare. Sunt spatii intre ele. Spatii libere intre carari. Cum urci pe Raul Termitelor in sus, spatiile sunt din ce in ce mai libere. La kilometri distanta.

Il trezesc pe Aukcoo. Bombane, dar o face. Ii explic ce am de gand. Rade. Rade si ma plesneste peste spate. ‘You’re like me!’ – exclama. O iau ca pe un compliment. Urmeaza o discutie aprinsa cu indienii din care nu inteleg decat franturi. Rad, se cearta. Se cearta si fac de mancare. (Sincer sa fiu, Bettu face – restul mai degraba chibiteaza.) Pana cand infulecam orez cu piranhas lucrurile incep sa se lamureasca. Freddy nu vede rostul unei noi carari prin jungla – si-l inteleg. De ce sa te legi la cap daca nu te doare? Aukcoo o vrea – pentru ca-i plac nebuniile – si-atunci de ce sa nu ne legam la cap? Ne legam. „Fie ce-o fi, mergem unde nici indienii n-au fost”, decreteaza Aukcoo. Asteptam doar sa se opreasca ploaia.
Nu se opreste. Daca mai amanam mult nu mai avem nici o sansa. Va reamintesc ca suntem doar cateva grade sub ecuator, unde noaptea vine la plus-minus sase seara. Ploua. Vreme de betie, vorba poetului, – daca am avea cu ce in afara cailor verzi de pe pereti. Dar n-avem. Stam. Ploua. Fumam. Ploua.
„I can’t take it any more!” – zice la un moment dat Aukcoo. Nu urla, nu da cu clopul de paie de pamant. O zice serios – si intelegem cu totii cu nu e de gluma. „Mergem. Acum.” Ne urcam in barca fara prea mare entuziasm: cum sa ajungi acolo unde nimeni n-a mai ajuns pe o vreme atat de mizerabila? Ca un facut, insa, ploaia se opreste peste cateva minute – ba se iteste si soarele. Aukcoo imi arde o palma pe spinare si rade fericit: „See? The magic of determination!”

De data aceasta urcam pe rau folosind motorul de cate ori avem ocazia, pentru a castiga timp. E deja dupa-amiaza, iar la sase se face intuneric. Trecem de locul unde ajunsesem pana atunci si ne continuam drumul. Pacco si Freddy taie cu spor toate obstacolele care ne ies in cale.

Raul e deja de dimensiunile unui parau – lat de vreo trei metri. Dupa vreo jumatate de ora, Freddy opreste motorul si ne arata cu mana malul din dreapta. Nu e nimic deosebit, in aparenta – aceeasi jungla.

Pentru noi, insa, e un vis devenit realitate: sa pui piciorul unde nici un alt om n-a mai pasit vreodata.

„E sigur?” – il intreb pe Aukcoo. „Mai intreaba-l odata”. In mod normal, Aukcoo s-ar fi enervat la atata pisolageala. De data asta, insa, imi intelege excitarea. Confirma: din cate stie Freddy aici, in aceasta zona, nu a pasit niciodata, nimeni. Cativa au mers mai sus, pana la izvoarele Comejenului.

Dar aici n-a oprit nimeni, n-a vanat nimeni, nimeni n-a taiat vreodata un copac. Legam canoea de un copac si Paco se pregateste sa sara pe mal, cand Aukcoo il opreste: „Lasa-i pe ei primii!” Ii multumesc din priviri.  Zambeste si-mi face semn sa cobor.
 

Fac primii pasi prin jungla virgina. La propriu. Nici nu stiu ce sa fac mai intai. Nu exista manuale pentru asa ceva. Ma-nvart ca un bezmetic de colo pana colo, gandindu-ma ca nici un alt om n-a mai vazut copacul asta, creanga asta, liana asta, frunza asta pe care o morfolesc acum intre degete.

Ma intorc sa-i spun lui Florin, dar e ocupat cu altele. La fel ca si Paco si Freddy.

Aukcoo ii priveste usurandu-se si rade in hohote: „Am ajuns unde n-a mai ajuns nimeni si uita=te la ei! De emotie au inceput sa se pise!” Radem cu totii.

Fotografiem in nestire, dupa care Aukcoo ne da voie sa ne afundam mai adanc in jungla: „Da’ sa va-ntoarceti in cinsprezece minute”, ne spune. Se intuneca.

Ne croim drum cu macheta. Lovim cu sete in stanga si in dreapta – lasam urme. In acelasi timp, insa, privim cu ingrijorare de jur imprejur. Nu ne e teama de animale. Ne e teama sa nu vedem urmele altor oameni.
 
O zgarietura de macheta pe vreun copac, o liana retezata ar fi fost destul pentru a ne spulbera placerea. Nu se intampla, insa. Padurea e cu adevarat neatinsa. Ne intoarcem, satisfacuti si obositi, spre canoe.  Ceilalti ne asteapta langa un copac batran, fumand si sporovaind. Cand sa plecam, insa, constat ca mi-am pierdut plosca. „Brava”, zice Aukcoo, „ai inceput deja sa poluezi si locul asta”.
Ma simt ca naiba. Ne invartim prin jungla, incercand sa ne retrasam pasii. Nimic. Pe urma, Florin are o idee. Verifica forografiile facute, una cate una, pana cand o gaseste pe ultima in care mai aveam plosca. Recunoastem locul si ne concentram cautarile in aria cu pricina. E deja aproape intuneric si Aukcoo incepe sa-si piarda rabdarea. „Let it go!” imi spune, „it’s not worthy”. Pentru mine e. Ii mai cer cinci minute si – surpriza! – o gasesc pe jumatate ascunsa sub frunze – un ac  intr-un car cu fan. Rasuflu usurat – ceea ce ar fi fost un semn rau s-a transformat intr-unul cat se poate de bun. Acum putem pleca cu inima usurata.

Ne urcam in canoe si asteptam in tacere, cu luminile stinse sa se faca bezna. Ascultam jungla. Dupa vreo cinsprezece minute, Freddy decide ca a sosit timpul. Dezleaga barca si ne lasam purtati la vale de catre curent. Vanatoarea putea incepe.