Despre ultimul Orbitor al lui Cărtărescu


    Am scris o recenzioară în Suplimentul de cultură despre ultimul volum din Orbitorul lui Cărtărescu. Fiindcă tot e best seller şi fiindcă am văzut prea mulţi extaziaţi din inerţie, citez şi aici cîteva pasaje din Supliment. Am recenzat negativ al doilea volum în Romania literară acum mulţi ani şi am fost entiziasmat de primul volum, apărut în primul meu an de studenţie. Se poate să fi fost nervos d ela prea mulţi „ilizibili” daţi de literatura română în ultimul timp. lectură plăcută. Iata fragmentele:

    M-a mirat, inca de la notatiile din Jurnal sau din discursurile de lansare a cartii ultime din trilogia Orbitor, epitetul „ilizibil”, repetat incapatinat chiar de autor si de „promoteri”. Cuvintul cu pricina a fost imediat preluat ca argument suprem al finetei estetice de catre critici literari pregatiti de aplauze inainte sa fi aparut cartea. A fost scris si spus de autorul insusi. „Ilizibil” a rabufnit ca o scuza pe care am psihanalizat-o, in felul meu brutal, complet lipsit de nuanta, ca o urmare fireasca a succesului comercial din ultimii ani.
    A fost o ridicare a steagului estetic in fata hoardelor de cititori ai culegerii De ce iubim femeile sau ai articolelor politice. Nu judec daca era sau nu nevoie de o asemenea introducere. Dar e clar ca Mircea Cartarescu a dorit sa sublinieze ca in Orbitor ii gasim adevarata fata de artist intransigent.
    Mircisor
    Mircisor cel mic si dragut care tot nu se mai satura sa observe pulpele si coapsele protectoare ale mamei, care asista infiorat la toate treburile casei executate stingaci de tata, care e martorul unui viol infantil descris memorabil in Nostalgia si mult mai sters si mai explicit in Orbitor 3. Mircisor e matca inspiratiei, e generatorul nesfirsitelor volute stilistice care ii fac pe fanii neconditionati si pe internautii cu prea mult timp liber la dispozitie sa exclame „Superb!, Genial” (asta nu inseamna ca-mi plac criticii si internautii care reusesc cu icnete sa creeze un verdict precum „Naspa!”). As vrea ca acest Mircisor sa creasca, el este micul demon care a instaurat o dictatura a carcasei estetice preadolescentine in literatura romana contemporana.
    Artizanalul invinge de prea multe ori dorinta de a transmite textul. Ultimul Orbitor are calitatea ca ofera o mie de argumente teoretice si estetice „gata servite” pentru propria-i adulare. Pina aici merge autoreflexivitatea. E obositor, e de citit din cind in cind de dragul scriitorului Cartarescu, un tip care si-a cistigat meritul de a-ti putea servi experiment de orice fel, nu e nici marele eveniment anuntat, nici cel mai mare roman din secolul XXI, nu e nici cea mai buna carte a scriitorului cu pricina. O inscriem in categoriile straniu, ciudat, prolix, o asezam in istoriile literare si asteptam sa vedem ce se va intimpla. Dar nu e cazul nici sa ne inflamam alaturi de doritorii de bascalie, nici sa mimam orgasmul dimpreuna cu sufletele prea sensibile la literele frumoase.

    Mircea Cartarescu, Orbitor. Aripa dreapta,
    Editura Humanitas, 2007

     

    Articol scris in colaborare cu Dragos Stanca

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here