…in sfarsit, la portile Amazonului!

septembrie 26, 2008 0

lima6.jpg
Nu venisem in Peru sa fac turism. Venisem sa merg in jungla, asa ca mi-am scurtat sederea in Lima la strictul necesar. La recomandarea lui Montoya, noaptea mi-am petrecut-o la un hotel din Miraflores – o vila boiereasca de fapt, transformata intr-un soi de pensiune pentru straini: mobile in stil vechi (si chiar vechi), lampadare, scrinuri si tablouri de prin secolul nouasprezece – cred. Toate – pana si receptionerul – scartaie, toate au un aer prafuit, obosit si plictisit, de lucruri care le-au vazut pe toate la viata lor si inca unele pe deasupra. Ma simt ca-ntr-un roman de Dickens si, daca n-as avea in mana o Inca Cola m-as putea crede in Anglia.
lima11.jpg
Deschid televizorul, cu gandul de incepe sa ma familiarizez cu lumea sud-americana dar, cu exceptia jurnalelor de stiri, si a catorva telenovele, nu gasesc decat posturi americane: History, Discovery, Walker – politest Texan, Dallas (!). Din fericire, campania anti-fumat n-a ajuns inca pana aici, asa ca pot pufai in voie din pipa, tolanit in pat si incercand sa-mi obisnuiesc urechea cu spaniola. (Merge mai lesne decat m-asteptam. In cateva zile aveam sa fiu in stare sa inteleg mai bine de jumatate din ceea ce se vorbeste in jurul meu.) E prima noapte pe un alt continent, sunt singur si ma gandesc deja acasa. Spun un Tatal Nostru si merg la culcare urandu-mi cu voce tare somn usor.
lima7.jpg
A doua zi dimineata Montoya vine sa ma recupereze si sa-mi arate imprejurimile. Miraflores e, din cate inteleg, un cartier complet modernizat al Limei: banci si hoteluri din crom si sticla, arta moderna la tot pasul si cate un cersetor ici si colo. Omul e evident mandru de aerul occidental al locului si intentioneaza sa ma tarasca intr-un … mall! Ii spun ca unde a esuat nevasta-mea n-o sa reuseasca tocmai el. Pare dezamagit, dar il consolez repede cu doua beri pe o terasa agatata deasupra unui Pacific mohorat. E, chipurile, iarna aici, lumea umbla imbracata cu geci si pardesie, iar eu in pantaloni scurti, camasa si sandale fac o figura aparte. Nu-mi pare nicidecum frig. Nu-i cald, dar nici frig nu e.
In timp ce sorbim din bere imi mai povesteste cate ceva despre politica din Peru si despre necazurile lui in dragoste. Are douazecisidoi de ani, e indragostit pana peste cap si, de cateva zile, iubita nu mai pare atat de afectuoasa ca pana acum. Se apropie aniversarea si el nu stie ce sa faca. “Ce aniversare?” – il intreb. “Aniversarea a patru luni de cand suntem impreuna” – imi raspunde cu cel mai serios aer din lume. Mai comand un rand de bere, il linistesc spunandu-i ca lumea nu se va sfarsi maine si ma gandesc ca ne desparte ceva mai mult decat un continent, un ocean si-o limba – ne desparte o intreaga generatie. (La intoarcerea din jungla aveam sa ne intalnim din nou, si-atunci aveam sa-i cunosc si iubita. Slava Domnului, se impacasera, si-am avut parte de un ghid excelent pe parcursul unei zile intregi.) Dupa a treia bere devine mai volubil si imi marturiseste ca ma invidiaza: din cate a auzit, in Iquitos femeile sunt foarte “hot” si toate umbla disperate dupa barbati. Sa fie primit.
lima8.jpg
Cum mai am cateva ore de pierdut pana sa merg la aeroport, dam o raita si prin centrul vechi al Limei. Cladiri impunatoare, piete largi, statuia lui Bolivar, povesti cu generali, lovituri de stat si razboaie cu vecinii pentru un acces la mare sau la Amazon (au si peruvienii ungurii lorJ)  – desprinse toate parca din romanele lui Llosa. Peru e un amestec rasial exraordinar. Aici, ca si in Brazilia, conceptul de rasa isi pierde sensul si devine normativ. Esti “alb” nu in functie de culoarea pielii, ci de statutul social. Vizitam catedrala ridicata de Pissaro, conchistadorul, pe la 1600, toamna. lima9.jpg
Impresionanta. Cu atat mai impresionanta cand te gandesti ce era pe aici in urma cu 400 de ani. Imi spune ca poarta din lemn masiv si “balcoanele” (ca altfel nu stiu cum sa le spun) sculptate, care impodobesc fatada sunt cele originale! (Orice indian care atingea poarta si facea penitenta era spalat de pacatul paganismului, imi spune.)
lima10.jpg 
Mai tarziu, in jungla, aveam sa intalnesc copacul “de sangria” (“de sange”). E intr-adevar extrem de dur (nu pluteste), aproape de cioplit, dar extrem de rezistent. Indienii isi fac din el … pipe. Aveam sa aduc si eu o bucata si poate, vreodata, ca un chinez batran, ma voi apuca sa imi sculptez o pipa (din cate inteleg dureaza cativa ani). Vizitam catacombele catedralei intesate de cranii. “Amintirea mortii e inceputul a toata intelepciunea” – mai cu seama cand te pregatesti sa te afunzi in jungla.
lima12.jpg
Luam pranzul pe langa Catedrala, la un restaurant unde se servesc mancaruri traditionale. Mananc ceva – nu stiu ce – dar imi place, dupa care luam un taxi pana la aeroport. Preturile, ca-n Romania anilor ’90, se negociaza inainte de urcare si, daca nu stii tarifele, o incasezi zdravan. Ma uit la Montoya cum negociaza aprig cu patru taximetristi (pe care-i refuza) si multumesc in gand globalizarii si sora-mii, fara de care nu l-as fi avut pe Montoya si as fi fost victima sigura. A cincea incercare e cea norocoasa. Drumul spre aeroport imi arata o alta fata a Limei: bidonvilles-uri, ulite de pamant, negot in strada, toata lumea claxoneaza, toti injura, lumea se pise-n strada fara complexe de vinovatie, la fiecare cinci metri e o taraba pe roti unde se vand de toate: de la suruburi ruginite, la papuci reconditionati si hartie igienica. Montoya se rusineaza, eu ma simt ca-n tinerete. Ne despartim la aeroport, cu promisiunea ca ne vom revedea, prin mila Domnului, la intoarcere.
Avionul lui Florin (Bucuresti – Amsterdam – Lima) trebuie sa aterizeze pe la 4:30. Cel de Iquitos e la 6:00, asa ca intervalul e destul de strans pentru a-mi da emotii. Florin apare pe la 5:15 (cu rucsac cu tot – norocosul!) asa ca n-avem timp de sentimentalisme, desi nu ne-am mai vazut de cativa ani buni. Alergam ca disperatii la ghiseul pentru Iquitos, doar pentru a afla ca avionul a fost decalat cu o ora (aveau sa fie, in realitate, doua ore de intarziere). Aici nu mai suntem la portile Orientului, aici suntem in inima lui. (Mai tarziu, Aukcoo avea sa-mi spuna cu aerul lui Murphy: “daca ceva poate merge prost in Peru, va merge”.) Avem asadar timp berechet pentru a ne mai pune reciproc la curent cu noutatile si a mai ciocni cateva beri. Ne amintim de copilarie, de visurile de-atunci si ne felicitam reciproc pentru c-am ajuns pana aici. Mai e doar un pas.
florinlima.jpg
Pasul cu pricina avea, insa, sa se dovedeasca ceva mai lung si mai complicat decat anticipasem. Spre surprinderea noastra, avionul spre Iquitos nu e, dupa cum ne-asteptam, vreun avion utilitar transformat in cursa de persoane. E un avion, ca sa spun asa, in toata puterea cuvantului, cu toate facilitatile, unde primesti alone si berea costa un respectabil cinci lei. Aeroportul din Iquitos, insa, e o alta poveste. Are o singura pista, iar de la avion pana la “aeroport” (o hala de dimensiuni reduse), adica vreo doua sute de metri, fiecare se descurca dupa puteri. In asteptarea bagajului lui Florin, dau sa ies sa fumez afara, dar un hamal imi face semn ca nu e nici o problema, pot fuma linistit inauntru. Minunat oras! Bagajul lui Florin apare in cele din urma (normal!), descarcat sub ochii nostri dintr-un carut, asa ca ne indreptam spre iesirea unde, normal, trebuia sa ne astepte Aukcoo. Normal, insa, dupa cum incepusem deja sa pricep, ia-l pe Aukcoo de unde nu-i. (Va urma)
lima13.jpg
 

VoxPublica
VoxPublica
Lasă un răspuns

Your email address will not be published.