Iubesc Europa, dar UE mă disperă
Douăzeci de ani după căderea Zidului de la Berlin, speranţa inspirată de acest eveniment a fost înăbuşită de o Uniune Europeană care urmăreşte „să standardizeze atitudinile şi comportamentele”, susţine Henry Porter în The Observer.
Articol preluat din presseurop.eu
Atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului anunţă o interdicţie oficială a crucifixului în şcolile italiene, aveţi de ales: fie puteţi sărbători pasul înainte al laicismului liberal, fie puteţi deplânge acest atac asupra expresiei religioase şi tradiţiei naţionale. Poate există o a treia opţiune, de a spune că nu are nimic de-a face cu drepturile civice şi totul de a face, în schimb, cu maniile Europei, care doreşte standardizarea atitudinilor şi comportamentelor, tot aşa cum reglementează transportul de animale şi regulile de securitate ale noilor cositoare de gazon.
Crucifixul nu este treaba UE şi, acum când sărbătorim căderea Zidului din Berlin, a venit poate momentul să ne amintim că ultimii europeni care au interzis afişarea de simboluri religioase în şcoli erau cei ai regimurilor comuniste din Est.
Scepticismul ca soluţie
Douăzeci de ani mai târziu, o instituţie europeană se ocupă harnic cu impunerea laicismului, pe motiv că vreun copil ateu al vreunei persoane finlandeze de seamă ar fi fost o clipă deranjată în lecţiile lui sau ei în Italia de nord. Este de ajuns pentru a se transforma în euro-sceptic, dar, oricum, euro-scepticismul mi se pare a fi singura atitudine responsabilă pentru un democrat inteligent, acum că Tratatul de la Lisabona este în cele din urmă ratificat.
Scepticismul nu înseamnă ostilitate epidermică ci mai degrabă vigilenţă, care evaluează fiecare nou cabinet, fiecare nou comitet sau directivă opacă şi întreabă: „Este oare potrivit societăţii noastre ?” Scepticism înseamnă şi a realiza că instituţiile UE sunt la fel de capabile de risipă şi de greşeli ca echivalentele lor naţionale, că însăşi depărtarea lor de viaţa de zi cu zi înseamnă că aceste anomalii nu vor fi poate detectate decât prea târziu. Dar este în egală măsură important să spunem că, atunci când liderii europeni se întâlnesc la Berlin, pentru a sărbători căderea Zidului, pare nedemn să profite de oportunitate pentru a numi un preşedinte al Europei.
„Noi suntem poporul!”
Pentru că această încoronare va avea loc fără implicarea oamenilor din popor, chiar în momentul când Europa îşi sărbătoreşte revoluţia cea mai semnificativă şi mai paşnică din istorie. Demonstraţiile care au început la Leipzig şi s-au răspândit la Dresda, Karl-Marx-Stadt, Potsdam, Halle şi în cele din urmă la Berlin au fost o afirmare a existenţei poporului, a nevoii lui de a fi recunoscut, respectat şi consultat. „Noi suntem poporul!„, au strigat, în acea toamnă nemţiii. Oricine a fost acolo îşi va aminti expresiile extraordinare pe feţele est-germanilor care treceau prin Checkpoint Charlie pentru prima dată.
În acel week-end a existat o strălucire în aer care făcea totul să pară a fi posibil, şi asta este călcat în picioare când se negociază pe sub masă pentru a numi un preşedinte altfel decât prin urne. Inevitabil, evenimentele din ultimii 20 de ani nu au putut respecta promisiunea acelui moment. Dar totuşi ar fi corect să recunoaştem că am pierdut o oportunitate de a construi o Europă care să nu se bazeze doar pe satisfacţia materială şi creşterea economică pentru a-şi legitima instituţiile. Cea mai pură formă a euro-scepticismului susţine că nu este suficient de a crea o uriaşă uniune de consum, retrăgând în acelaşi timp pe furiş simbolurile vieţii spirituale din sălile de clasă. Adevăratul euro-scepticism va sugera că ar fi poate o idee bună de a examina întâi valorile de la baza Uniunii Europene, şi apoi de a se concentra asupra a ceea ce construim şi a modalităţilor de a face aceste instituţii mult mai transparente şi mai responsabile.
Guvernele, responsabilitatea poporului
Aniversarea căderii Zidului ar fi momentul potrivit de a se întreba dacă ştim cu adevărat ce se întâmplă în Europa. De exemplu, câţi dintre noi au auzit de Comitetul permanent creat prin Tratatul de la Lisabona, care va înfiinţa prima politică europeană de coordonare în domeniul securităţii, a planurilor de supraveghere pe scară largă, a folosirii sistemelor ca ADABTS (detectare automată a comportamentelor anormale şi ameninţărilor în spaţii aglomerate), precum şi de partajare a bazelor de date ADN ? Ce să mai spunem de planurile UE de a urmări fiecare vehicul, care ar putea fi folosit pentru a monitoriza mişcările unui individ ? Genul de sisteme care ar fi fost mai potrivite pe autostrăzile din Est.
În 1990, Vaclav Havel a declarat că toate guvernele, chiar şi regimurile totalitare, sunt responsabilitatea poporului. „Suntem toţi – deşi în mod firesc la diferite niveluri – responsabili de funcţionarea maşinii totalitare. Nici unul dintre noi nu este doar victima acesteia. Suntem deci cu toţii, de asemenea, co-creatorii ei. Să nu greşim : cel mai bun guvern din lume, cel mai bun parlament şi cel mai bun preşedinte nu pot face mare lucru singuri. Libertatea şi democraţia includ participarea, şi deci responsabilitatea noastră a tuturora„. Era părerea unui sceptic luminat, care merită să fie ascultat cu ocazia acestei aniversări.
Articol preluat din presseurop.eu
Atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului anunţă o interdicţie oficială a crucifixului în şcolile italiene, aveţi de ales: fie puteţi sărbători pasul înainte al laicismului liberal, fie puteţi deplânge acest atac asupra expresiei religioase şi tradiţiei naţionale. Poate există o a treia opţiune, de a spune că nu are nimic de-a face cu drepturile civice şi totul de a face, în schimb, cu maniile Europei, care doreşte standardizarea atitudinilor şi comportamentelor, tot aşa cum reglementează transportul de animale şi regulile de securitate ale noilor cositoare de gazon.
Crucifixul nu este treaba UE şi, acum când sărbătorim căderea Zidului din Berlin, a venit poate momentul să ne amintim că ultimii europeni care au interzis afişarea de simboluri religioase în şcoli erau cei ai regimurilor comuniste din Est.
Scepticismul ca soluţie
Douăzeci de ani mai târziu, o instituţie europeană se ocupă harnic cu impunerea laicismului, pe motiv că vreun copil ateu al vreunei persoane finlandeze de seamă ar fi fost o clipă deranjată în lecţiile lui sau ei în Italia de nord. Este de ajuns pentru a se transforma în euro-sceptic, dar, oricum, euro-scepticismul mi se pare a fi singura atitudine responsabilă pentru un democrat inteligent, acum că Tratatul de la Lisabona este în cele din urmă ratificat.
Scepticismul nu înseamnă ostilitate epidermică ci mai degrabă vigilenţă, care evaluează fiecare nou cabinet, fiecare nou comitet sau directivă opacă şi întreabă: „Este oare potrivit societăţii noastre ?” Scepticism înseamnă şi a realiza că instituţiile UE sunt la fel de capabile de risipă şi de greşeli ca echivalentele lor naţionale, că însăşi depărtarea lor de viaţa de zi cu zi înseamnă că aceste anomalii nu vor fi poate detectate decât prea târziu. Dar este în egală măsură important să spunem că, atunci când liderii europeni se întâlnesc la Berlin, pentru a sărbători căderea Zidului, pare nedemn să profite de oportunitate pentru a numi un preşedinte al Europei.
„Noi suntem poporul!”
Pentru că această încoronare va avea loc fără implicarea oamenilor din popor, chiar în momentul când Europa îşi sărbătoreşte revoluţia cea mai semnificativă şi mai paşnică din istorie. Demonstraţiile care au început la Leipzig şi s-au răspândit la Dresda, Karl-Marx-Stadt, Potsdam, Halle şi în cele din urmă la Berlin au fost o afirmare a existenţei poporului, a nevoii lui de a fi recunoscut, respectat şi consultat. „Noi suntem poporul!„, au strigat, în acea toamnă nemţiii. Oricine a fost acolo îşi va aminti expresiile extraordinare pe feţele est-germanilor care treceau prin Checkpoint Charlie pentru prima dată.
În acel week-end a existat o strălucire în aer care făcea totul să pară a fi posibil, şi asta este călcat în picioare când se negociază pe sub masă pentru a numi un preşedinte altfel decât prin urne. Inevitabil, evenimentele din ultimii 20 de ani nu au putut respecta promisiunea acelui moment. Dar totuşi ar fi corect să recunoaştem că am pierdut o oportunitate de a construi o Europă care să nu se bazeze doar pe satisfacţia materială şi creşterea economică pentru a-şi legitima instituţiile. Cea mai pură formă a euro-scepticismului susţine că nu este suficient de a crea o uriaşă uniune de consum, retrăgând în acelaşi timp pe furiş simbolurile vieţii spirituale din sălile de clasă. Adevăratul euro-scepticism va sugera că ar fi poate o idee bună de a examina întâi valorile de la baza Uniunii Europene, şi apoi de a se concentra asupra a ceea ce construim şi a modalităţilor de a face aceste instituţii mult mai transparente şi mai responsabile.
Guvernele, responsabilitatea poporului
Aniversarea căderii Zidului ar fi momentul potrivit de a se întreba dacă ştim cu adevărat ce se întâmplă în Europa. De exemplu, câţi dintre noi au auzit de Comitetul permanent creat prin Tratatul de la Lisabona, care va înfiinţa prima politică europeană de coordonare în domeniul securităţii, a planurilor de supraveghere pe scară largă, a folosirii sistemelor ca ADABTS (detectare automată a comportamentelor anormale şi ameninţărilor în spaţii aglomerate), precum şi de partajare a bazelor de date ADN ? Ce să mai spunem de planurile UE de a urmări fiecare vehicul, care ar putea fi folosit pentru a monitoriza mişcările unui individ ? Genul de sisteme care ar fi fost mai potrivite pe autostrăzile din Est.
În 1990, Vaclav Havel a declarat că toate guvernele, chiar şi regimurile totalitare, sunt responsabilitatea poporului. „Suntem toţi – deşi în mod firesc la diferite niveluri – responsabili de funcţionarea maşinii totalitare. Nici unul dintre noi nu este doar victima acesteia. Suntem deci cu toţii, de asemenea, co-creatorii ei. Să nu greşim : cel mai bun guvern din lume, cel mai bun parlament şi cel mai bun preşedinte nu pot face mare lucru singuri. Libertatea şi democraţia includ participarea, şi deci responsabilitatea noastră a tuturora„. Era părerea unui sceptic luminat, care merită să fie ascultat cu ocazia acestei aniversări.
