Iulia Popovici despre cazul Dan Puric ”putinist” și blasfemia cu bancuri de la Teatrul Național
Problema cu one-man show-ul sau conferinţa lui Dan Puric, de Ziua Mondială a Teatrului, de la Teatrul Naţional Bucureşti, nu e că ar fi naţionalist(ă), antieuropean(ă) sau mai ştiu eu cum. Problema e că a fost doar o succesiune de bancuri de tot felul, printre care mai răsăreau referinţe bruşte la „identitatea de gen” şi victimizări personale ale dlui Puric.
Există două abordări în naţionalismul militant: cel revendicativ (restul lumii are obligaţia să dea, să recunoască etc.) şi cel smiorcăit (în care tata Occidentul e aşteptat mereu să mângâie şi să confirme). Cel din show-ul lui Dan Puric e din specia smiorcului, de la nefericirea personală a dlui Puric pentru pierderea unui concurs în Germania pentru că era român până la nevoia de a invoca autorităţi vestice pentru calitatea excepţională a unor Hamleţi.
Teatrul românesc nu e foarte bun, pentru dl Puric, e printre cele mai bune din lume (aşa de bun, că eu, una, nu-mi amintesc ultimul turneu al TNB, „prima scenă a ţării”, care să nu fi fost în Bulgaria sau Republica Moldova – dar ce ştiu eu cum se calculează excepţionalismul la dl Puric???)!
Pe scurt, în această logică smiorc, treaba cu România e că nu ne apreciază Vestul, domle (şi că Sisif era un imbecil, spre deosebire de Isus pe Golgota (???)).
Când, arareori, nu ne informează că istoria teatrului e istoria poporului român şi că fiecare reprezentaţie de spectacol e unică, iar teatrul e efemer (chestiuni de mare profunzime, altfel), nu spune bancuri sau nu povesteşte anecdote cu „actori uriaşi” (apropo, Dan Puric e un imitator excepţional, la fel cum e un excelent actor de comedie fizică) şi cu maşinistul Papaşa (despre care estimez că există câte unul în istoria orală a oricărui teatru din Europa – la Asia nu mă pricep), conferenţiarul mai strecoară câte o glumă legată de propriul nume.
Foarte isteţ şi indicat, dar de la a cincea astfel de glumă încoace nu mai râde multă lume. Mai deplânge lipsa de respect a tinerilor actori (audienţa aprobă), mai imită depreciativ femei, se mai plânge (încă o dată!) de faza cu Federaţia Rusă, mai aruncă nişte nume în joc. Aplauze, flori, bis, gata. Nici naţionalismul nu mai e ce te-aşteptai… PS: Ca să compenseze bancologia show-ului, „cineva” s-a gândit să pună pe fiecare scaun din sală câte un exemplar dintr-o fiţuică antisemită şi antieuropeană, numită Certitudinea. Despre care conducerea TNB, aflăm acum, se jură că n-a ştiut…
